Noaptea de Decemvrie
Poemul Noaptea de decemvrie a fost scris la 27 decembrie 1901 si a fost inclus în ciclul de poezii Flori sacre. A aparut initial în revista macedonskiana “Torta morala”, în anul 1902. Poetul creeaza Noaptea de decemvrie pornind de la o legenda în proza Meka si Meka scrisa si publicata de el în ziarul lui C. A. Rosetti, “Românul” din 13 ianuarie 1890. Macedonski manifestase si pâna atunci predilectie pentru exoticul oriental, ilustrat atât de frecvent în multe din ciclurile sale de versuri de la Excelsior pâna la Poema rondelurilor. Aceasta tendinta catre exoticul oriental venea din contactul cu poezia franceza, îndeosebi cu cea parnasiana si simbolista.
Meka si Meka contine o parabola dictata de inspiratia “cu limba de foc” într-o noapte de decembrie, cu ger si zapada, a unui poet sarac si în dezacord cu lumea guvernata de vanitate si aur. Scrierea în proza valorifica o legenda orientata în care Mahomet Ben Hassan - Ben Ali lasa cu limba de moarte fiului sau Ali recomandarea de a nu se abate niciodata în viata de la calea cea dreapta. Îl sfatuieste, totodata, sa se duca, asa cum trebuie sa faca orice credincios musulman, la cetatea sfânta Meka, pentru a putea obtine astfel iertarea pacatelor. Ascultând de îndemnul parintelui sau Ali porneste în pelerinaj la Meka, însotit de un mare convoi de camile si servitori, cu multe provizii de drum, hotarât sa strabata pustiul arab pe drumul cel drept. În acelasi timp, spre aceeasi tinta porneste si Pocitan-Ben-Pehlivan, un cersetor respingator la înfatisare. Desi este invitat de Ali sa mearga în fastnosul sau convoi, Pocitan refuza, alegând, spre a ajunge la Meka, niste cai ocolite dar mai usor de strabatut. Ali îsi continua însa drumul prin pustiu; dar marile dificultati ale calatoriei nu pot fi învinse si convoiul piere, oamenii si camilele murind rând pe rând, pâna când emirul, sleit de puteri si ramas singur, moare si el, înainte de a-si fi putut vedea visul cu ochii, caci imaginea Mekai ramâne o iluzie înselatoare ca fata morgana. În schimb, hidosul Pocitan-Ben-Pehlivan ajunge la cetatea sfânta. În timp ce emirul trece pragul “Mekai ceresti”, Pocitan trece pragul “Mekai pamântesti” si de aici si titlul poemei în proza Meka si Meka.
Dupa 11 ani, Macedonski revine asupra subiectului si, decantând în materia parabolei în “Românul” noi întelesuri simbolice, da nastere celei mai valoroase dintre Noptile sale.
Din aceasta parabola, poetul a dezvoltat în magistralul sau poem ideea fundamentala a statorniciei credintei într-un ideal, al caii drepte, neabatute a omului superior hotarât sa înfrânga toate piedicile care i-ar sta în cale. În viziunea unei cetati care-si îndeparteaza zidurile dinaintea emirului dornic de a ajunge la ea, vedem tragedia idealului în veci neatins. Poezia simbolizeaza drama geniului, asemenea Luceafarului eminescian, într-o evocare de elevata înflacarare, reprezentativa pentru întreaga conceptie a poetului si, poate si mai mult, pentru drama propriei sale existente, fascinata de vis, himera si ideal, irealizabil ca orice absolut. Cu alte mijloace, cei doi poeti înruditi pâna la un punct si prin substanta esteticii romantice, diferentiaza, fiecare în felul sau, etica omului de geniu de cea a oamenilor de rând. Emirul alergând de-a lungul imensitatii desertului arab este simbolul foarte limpede al sufletului omenesc însetat de absolut, atras de “o sfânta cetate a idealului”, care în poemul macedonskian este Meka.
Structura poemului se organizeaza în functie de aceste continuturi, pe trei
momente principale sau, altfel spus, pe doua parti legate între ele de motivul inspiratiei. În aceasta poezie, poetul surprinde deopotriva, prin alternarea continua a planului real cu cel fantastic si tendinta sociala, protestatara, provocata de soarta tragica a geniului în societatea care, nepasatoare, îl lasa pe poet sa moara în mizerie. Revenind la structura poemului distingem urmatoarele momente:
1.) Imaginea creatorului înfatisat în context social la modul simbolic (versurile 1-28). Mediul ambiant si natural îi este ostil poetului. Este o realitate neconvenabila acestuia si de aici nevoia de a o converti în una convenabila: “Pustie si alba e camera moarta / Si focul sub vatra se stinge scrumit / Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta / Cu nici o scânteie în ochiu-adormit / Iar geniu-i mare e-aproape un mit / Si nici o scânteie în ochiu-adormit”;
2.) Motivul inspiratiei (versurile 29-39) - parte în care poetul îsi cauta conditia lui de artist în “flacara vie” a inspiratiei: “Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste / Pe ziduri, alearga albastre naluci / O flacara vie pe cos izbucneste / Se urca, palpita, trosneste, vorbeste / - Arhanghel de aur cu tine ce-aduci? / Si flacara spune: “Aduc inspirarea / Asculta si cânta, si tânar refii.” Astfel se realizeaza saltul din cotidian în fantastic, din material în spiritual, dintr-o realitate într-o alta, transfigurata artistic, închipuit...
