M.Eminescu : Nu ma-ntelegi
Calatoria spre taine , rasfrîngerea sinelui în misterul naturii , dragostea ca proiectie si recuperare ei , si a sentimentelor prin vis, meditare a supra trecutului adînc –acestea sunt cîteva detalii simbolice prezente în poemul “ Nu ma-ntelegi “.
În acesta opera întîlnim sentimente si trairii profunde la fel ca si în sonetele eminesciene , acestea asemanîndu-se ca ideie si ca tematica . În ambele autorul ne vorbeste despre o iubire ce vine din trecut în sa focul ei este si mai puternic în prezent cînd iubita nu mai este în “Sonete” sau cînd iubita nu raspunde cu aceias caldura în “Nu ma-ntelegi “.Chiar din primele versuri aflam cît de importanta era acea fiinta pentru eroul liric , cît de importanta pentru el era imaginea pe care mereu o pastra vie în subconstientul lui , pentru el nimic nu valoreaza atît de scump ca redactarea imaginara a trasaturilor inedite ale iubitei . Mai jos , eroul este gata sa recurga la un sacrificiu enorm prin care este apt sa se dezica de viata artistica , de basme , de cuvinte ce exprima doar nimicuri pentru a se dedica într-u-totul fiintei iubite ; el este gata sa se arunce la piciorele ei , sacrificîndu-si placerile , sentimentele , dorintile , imaginatia pe toate aducîndule ca jertfa pe altarul acestei icoane divine în care s-a transformat fiinta iubita . Iubita si amintrile legate de ea au devenit o licoare , un elexir ce transforma orisice durere a eroului într-o podoaba sufleteasca cu care-si învaluie inima ranita .
Iubirea ca amintire , iubita ca icoana este o alta nuanta a temei iubirii în poiezia lui Eminescu . În urmatoarele versuri ne apare a cea imagine persistenta în opera eminesciana si anume imaginea iubitei ca o realitate –vis : “ Si cînd rasai nainte-mi ca marmura de clara “ , rasare cu o lumina pe care autorul nu o poate percepe înca deoarece ea ascunde un trecut de gînduri si framîntari , rasarind într-o noapte adînca aducînd lumina în sufletul eroului , a ceasta lumina trezeste sentimentele eroului liric facîndu-l sa descopere din taina adînca a sufletului cele mai curate sentimente , el emana o iubire pura ca lumina ce a rasarit din întuneric , o iubire ce e însetata dupa imaginea acelei lumini ce apare în întuneric luînd formele unei sculpuri de marmura ce este iubita lui . Eminescu creaza imagini fantastice , pline de sucul pasiunii si al iubirii dupa care personajul lui fuge însetat . Sunt imagini cu care si-a îmbolnavit imaginatia însusi Eminescu , înger ce a întruchipat suferinta amintirii . Prin aceasta icoana eroul se vede pe el însusi , pe le si sufletul lui ce este cutremurat de tainele tinerii femei . Acest cutremur îi uneste , legîndule vetile într-un nod al trecutului si viitorului “ Cînd înteles de tine , eu însumi ma-nteleg “ anume atuci cînd iubita va mai înceta sa fie doar o icoana , atunci cînd va sparge valul de mamura alba si rece cu care este îmbracata , atunci cînd va fi ca toata lume , o femeie adorata ; doar atunci eroul va fi înteles si doar atunci i se va zice : “ ...Privirea ce-azît ai adorat-o /E înca tot senina , fermecatoare… Iat-o!? “ adica i se va raspunde în egala masura la sentimentele sale . Însa urmatoarele versuri ne descopera un val de îndoieli la care eroul nu este capabil sa gaseasca un raspuns . Eroul este preocupat , daca ibita sa a pastrat atît timp ,cît a fost un chip de marmura rece , vii toate sentimentele si toata caldura ce o simtea pentru el . Eroul liric de semenea se teme ca acea imagine” fara pret “pe care a divinizat-o imaginar sa nu îsi piarda efectul dupa întoarcerea în lumea realului . Eroul ar dori sa pota iubi : “C-o oaste de imgini sa te iubesc s-atunci …”asa cum a iubit mereu . Însa însusi recunoaste partial în întrebarea retorica ca omul nu este capabil sa iubeasca si sa traiasca iubind mereu . Omul nutreste sentimente , visuri , iluzii ce trec si sepierd , ce se nasc si se destrama ca valurile marii din ele ramînînd doar o umbra în întunericul gros al subconstientului.
...