O. Goga - Rugaciune
Volumul „Poezii” din 1905, care se deschide cu poezia Rugaciune, este o evocare lirica a satului transilvanean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tînjeste dupa libertate sociala si demnitate nationala. Poetul da glas patimirii unui neam îmbatrînit într-o expresie dureroasa, parasit de doruri si razvratiri neîmplinite; vestind credinta in alte vremuri, de infricosate izbavite.
Multi dintre poetii nostri si-au sintetizat, în una sau mai multe poezii, cele mai pretioase din conceptiile lor despre arta si rolul ei în societate. În mod demonstrativ, Goga publica si el în fruntea primului sau volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezistenta ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnanta caracterul propriei inspiratii. Întelesul îl deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. Titlul poeziei, cuvântul rugaciune, implica sensul de împlorare, de ruga fierbinte, staruitoare, izvorâta dintr-un suflet rascolit de durere, dintr-o deznadejde care cere liniste. Sensul acesta se descopera chiar din prima strofa când poetul deprimat, dezorientat, obosit si având senzatia de gol psihic rosteste invocatia poetica care impresioneaza prin gestul de umilinta ce insoteste ruga: „Eu cad neputicios, stapâne, / În fata stralucirii tale, / Eu în genunchi spre tine caut: / Parinte: - orînduie- mi cararea”.
Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere îndurare poetul, o aflam din strofele urmatoare: Coplesit de doruri, de ispite si de patimi - care sunt ale omului - , strigatul de durere al umilitilor vietii „cu umeri gârbovi de povara”, îi mustra constiinta. În numele acestora ar vrea poetul sa înteleaga taina lumii, farmecul vietii, ce-nsemna dragoste si ura, cântec si lumina.
Poet cetatean, temperament impetuos, Goga respinge poezia framântarilor marunte, sterile, opunîndu-i „Cântarea patimirii noastre”, a colectivitatii din care face parte. Dorind sa se smulga din haosul ispitelor intime, care-i tulbura „izvorul din care sufletul s-adapa” , cere sa i se îndrepte vazul „în veci spre cei ramasi în urma”. Bratul lui sa fie înarmat cu „taria urii si-a iubirii”, Sa-si alunge patimile personale, iar „de durerea astor inimi / învata-ma pe mine-a plânge”. Poetul îsi asuma responsabilitatea unei arte în care sa plânga nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea multimilor, a celor care „gem umiliti în umbra”; poezia are „glas”; în glasul ei sa cânte, cu rezonante grave, rostul neîmplinit al lumii, razvratirea robilor din veacuri.Numai astfel poezia poate fi „cântarea patimirii noastre”.
Dupa un evident crescendo al sentimentului sau de totala daruire, momentul suprem se defineste în finalul poeziei: „în suflet seamana-mi furtuna, / Sa-l simt în matca-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsa / Pe strunele înfiorate; / si cum sub bolta lui aprinsa, / În smalt de fulgere albastre. / încheaga-si glasul de arama: / Cântarea patimirii noastre.”
Acest crez literar devine realitate artistica în volumul Poezii si în multe productii din volumele urmatoare. Construit pe o ampla invocatie, discursul poetic se organizeaza potrivit cu simtamintele poetului.
Lexicul este evocator, desprins parca din tezaurul cartilor batrînesti, într-un context voit popular, cu termeni biblici, usor arhaici. Forta expresiva a limbajului poetic, cu totul particular in poezia româneasca, rezulta din încarcatura metaforica inedita, rascolitoare, a unitatilor lexicale mai vechi, desprinse din vorbirea obisnuita (istovit, cale, neputincios, orînduie-mi cararea, ispite, se adapa, povata, taina, radeste, zvonul, rostul, ostenite, ursitei, truda, doruri, leacuri).
Alaturi de determinari ca prapastii, fulgere, patimile, viforul, furtuna, strunele, smalt, glasul de arama, sau alaturi de verbele: se desfac, cad, sa-mi tulbure, sadeste, da-mi, alunga, fringe, a plânge, sa plânga, gem, se zbate, se revarsa, aceste epitete potenteaza tonalitatea fundamentala a poeziei, profund rascolitoare.
Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: „În drum mi se desfac prapastii / si-n negura se-mbraca zarea; / Da-mi viforul în care urla ; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamana-mi furtuna / Sa-l simt în matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsa / Pe strunele înfiorate”.
Toate laolalta: cuvinte stravechi, pline de semnificatie , epitete care creeaza stari de profunda afectivitate, metafore cu adînci rezonante si forta semnibilizitoare, în deplina consonanta cu ideile si nazuintele poetului fac din Rugaciune cel mai vibrant manifest literar cunoscut în poezia româneasca.
...