Doina




Doina este poate tot ceea ce-i mai frumos si mai specific in creatiunea noastra populara. Doina este interpretul durerii poporului.
Nevoia sufleteasca a omului bantuit de o simtire puternica de a impartasi si altuia zbuciumul lui interior, spre a si-l usura: aici e obarsia doinei!
Viata sufleteasca a poporului roman este doina si el nu poate trai fara ea. Ea este marea lui mangaiere, singura lui alinare, dupa cum spune versul: “Tot cu doina ma mai tin”.
Prin melodia ei, cat si prin cuprinsul poetic, doina, daca nu-I totdeauna glasul inlacrimat de tristete ori de jale al poporului, apoi ea cauta totdeauna sentimente serioase, grave si adanci fie in legatura cu iubirea, fie cu instrainarea, cu viata de codru si cu atatea altele…
Doina este tot ceea ce are mai ales lirica populara romaneasca. Suferinta sub infinit de multele ei forme, e singura asupra careia merita sa ne oprim gandurile si sufletul intreg , fiindca ea ne este partea cea mai insemnata a vietii petrecute pe pamant.
De aceea talentele cele mari fara vrerea lor au fost ispitite sa-si inchine ei viata si sa-si moaie pana in izvorul durerii… si tot de aceea si doina a inflorit din valul aceluiasi izvor.
Doina cea trista, copil al durerii impartasite in vers, este cel mai frumos cantec al poporului roman si de aceea si ea, ca si privighetoarea intre pasari, poate fi numita pe drept, regina canturilor noastre.
Tristetea doinelor nu reprezinta un sentiment anumit, ci o atitudine permanenta. Doinele canta cele mai variate sentimente, insa toate apar filtrate prin acea atmosfera de melancolie.
Doina te intristeaza cu jalea ei.