Omul de geniu
Poezie a maturitatii depline, "Oda in metru antic”, apare in anul 1883, in editia princeps a "Poeziilor" lui M. Eminescu. Initial, textul a fost o oda dedicata lui Napoleon (prima versiune din 1873-1874). A suferit apoi numeroase metamorfozari; de la 13 strofe ale variantei din 1879 au ramas cinci strofe in forma definitiva (1881-1882). In varianta finala, textul a devenit o oda a singuratatii, a înstrainarii ireversibile a omului de geniu.
Eul liric se confeseaza se intoarce in trecut, când considera ca tineretea e vesnica. In acel moment, din trecut, moartea pare inexistenta, iar el, poetul era convins de apartenenta sa la cele vesnice: "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;/ Pururi tânar, înfasurat in manta-mi". Echilibrul sufletesc se destrama atunci când se iveste dragostea, cu suferinta ei "dureros de dulce". Intensitatea sentimentului e sugerata prin repetarea pronumelui de persoana a II-a: "tu" ("Când deodata tu rasarisi in cale-mi"). Strofa se îmbogateste stilistic prin constructiile oximoronice: "dureros de dulce" si "voluptatea mortii". Odata cu trairea sentimentului de dragoste, pentru poet începe o suferinta nesfârsita; apare acum si perspectiva mortii: "Pâna-n fund baui voluptatea mortii/ Neînduratoare".
Ideea sacrificiului prin iubire este ilustrata in urmatoarele doua strofe cu exemple clasice din mitologia antica; patima datorata iubirii, femeii, este devoratoare: poetul (eul liric) îsi simte sufletul mistuit de o patima erotica la fel de puternica precum chinurile fizice in care au murit Nessus si Hercules din pricina intrigilor unei femei. Poetul (eul superior) nutreste iluzia ca ar putea renaste din propria-i cenusa (asemenea pasarii Phoenix), ca ar putea sa se înalte in sferele celeste, intr-un timp nedefinit, unde sa-si reînnoiasca eternitatea.
In finalul poeziei este invocata linistea care nu poate sa apara decât dupa ce dispare cauza suferintei, dragostea. Perspectiva ce se arata este moartea, "moartea-iubita", vazuta ca mijloc de