Umanismul




Originea si semnificatia termenului de umanism

Pentru prima oara termenul a fost folosit (ca humanismus) de învatatii germani din sec. XIX pentru a desemna accentul renascentist pus pe studiile clasice în educatie. Aceste studii au fost urmate si sustinute de educatori cunoscuti în sec. XV sub numele de umanisti, adica de profesori si studenti de literatura clasica. Cuvântul umanisti deriva de la studia humanitas ( ˜ paideia), un curs de studii clasice, care, la începutul sec. XV, cuprindea gramatica, poetica, retorica, istoria si filozofia morala

Humanitas a însemnat dezvoltarea virtutilor umane, în toate formele lor, în cea mai mare masura. Termenul implica nu numai calitatile asociate astazi cuvântului modern de “umanitate” – întelegere, bunavointa, compasiune, mila – dar si alte însusiri, mai puternice, precum curaj, judecata, prudenta, elocventa, si chiar si iubirea de onoare. Cel care detinea humanitas nu putea fi doar un filozof sau un om de litere retras sau sedentar, ci trebuia sa participe la viata activa. Asa cum actinea fara esenta era considerata inutila sau grosolana, asa si o minte patrunzatoare fara actiune era respinsa ca fiind sterpa si imperfecta; cele doua însusiri trebuiau sa fie complementare.
Umanismul sustinea reformarea multilaterala a culturii, transformarea a ceea ce umanistii considerau a fi societatea ignoranta si pasiva a anilor “întunecati” într-o noua ordine, care sa reflecte si sa încurajeze marile posibilitati umane. Aceasta includea nu numai educatia tinerilor, dar si initierea adultilor în poezia filozofica si în retorica strategica, nu numai critica realista a societatii, dar si ipoteze utopice, nu numai reconsiderarea istoriei, dar si modelarea viitorului.
Izvorul umanismului a fost literatura clasica, în special cea greaca si cea romana, disponibile datorita unui aflux de manuscrise redescoperite sau nou-traduse. Pentru umanistii renascentisti, nu era nimic învechit în operele lui Platon, ale lui Cicero (con