Duta Iulia
cls. a XI-a A

Paralela intre cosmogonii



Opera lui Eminescu este deosebita prin felul in care cunostintele de astronomie, fizica si filozofie ale poetului sunt transformate cu maiestrie în imagini artistice. Un foarte bun exemplu pentru aceasta ar fi secventele cosmogoniilor din “Scrisoarea I” si “Luceafarul”.
În ambele opere prezentarea formarii universului este facuta prin intermediul gândului. Pe când pe batrânul dascal “Într-o clipa-l poarta gândul îndarat cu mii de veacuri”, Hyperion, apartinând lumii spirituale se întoarce prin timp si spatiu el însusi la increat, în punctul de origine, la baza universului, Demiurgul, care în “Scrisoarea I” este înfatisat prin versul “patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns”.
Pe când în “Luceafarul” ne este prezentata cosmogonia plecând din prezent spre viitor într-o incursiune ce nu depinde de timp, dascalul vizualizeaza geneza cronologic, fiind bine definite momentul formarii universului, geneza, evolutia si apocalipsa.
Descrierii haosului îi sunt dedicate versuri in ambele opere.Sunt folosite antinomiile (fiinta/nefiinta, patruns/nepatruns si “nu e nimic”/”totusi e”) pentru a crea impresia de nulitate. Versul din “Luceafarul” “O sete care-l soarbe” face referire la idea gaurii negre. Interogatiile retorice ”Fu prapastie? Genune? Fu noian întins de apa?”, pe lânga faptul ca subliniaza neputinta de a concepe haosul fac referire la filozofia indiana care vede materia amorfa ca fiind o întindere acvatica, la aceleasi concepte referindu-se si “un întuneric ca o mare far-o raza” precum si cuvintele din “Luceafarul”: ”Cum izvorând îl înconjor/ Ca niste mari, de-a-notul…” . Versul “Pe când totul era lipsa de viata si vointa” semnifica faptul ca vointa este un atribut specific uman, care delimiteaza omul comun de constiinta suprema, facându-se însa referire si la apriorismul kantian care este ilustrat aici si prin “N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa” precum si în “Luceafarul”, în aceeasi mani