Paralela între Epigonii si Scrisoarea III. Evidentierea antitezei

Dependent, într-o masura mai mare sau mai mica, de înaintasii sai (Alecsandri, Bolintineanu, Heliade, Gr. Alexandrescu), la vârsta de 20 de ani Eminescu devine dintr-o data el însusi, neasteptat de nou si original, prin Epigonii. Acest poem (aparut pentru prima data în Convorbiri literare din luna august 1870) aduna, ca într-un focar, principalele directii de dezvoltare a literaturii moderne, de pâna la cel mai mare poet al nostru.
Compozitional, Epigonii se sprijina pe o antiteza, procedeu tipic romantic, între trecutul însufletit de idealuri, epoca scriitorilor de la 1848, si prezentul dominat de scepticism rece. Apropiat ideologiceste de înaintasi, a caror spusa era sânta si frumoasa, pentru ca era izvorâta din inimi, poetul repudiaza scepticismul, însa constata totodata imposibilitatea de a i se sustrage, acesta fiind o trasatura inerenta epocii.
Prima parte a poemului este o oda închinata zilelor de aur când au trait poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere. Cresterea usor retorica a frazei poetice, ca si unele epitete ca: visari dulci si senine, dulci si mândre primaveri, verzi dumbravi cu filomele, mai amintesc de Alecsandri si Bolintineanu. Dar gestul scufundarii într-o mare de vise, oceane de stele, zilele cu trei sori în frunte, izvoarele oglindirii si râurile de cântari sunt imagini care arata pe marele Eminescu.
Cum s-a mai observat, în partea a doua a poemului Eminescu e total original, purificat de orice urma de conventie si retorism. Acum apare miscarea abrupta, sacadata a frazei satirice. Propozitiile sunt scurte, interogative, juxtapuse, eliptice de predicat cele mai multe.
Metafora, prin care abstractiile devin materiale palpabile, se afla aici, în partea a doua a poeziei Epigonii, la locul ei mai mult ca oriunde: Epigonii sunt simtiri reci, harfe zdrobite; desi sunt tineri, mici de zile, sunt mari de patimi si cu inimi batrâne, urâte; în timp ce înaintasii, desi sunt batrâni