Postmodernistii

Isabel si apele diavolului
Maitreyi
Santier


În perioada postmoderna a literaturii românesti, proza româneasca cunoaste o evolutie dubla de la obiect la subiect si de la rural la urban. Conform parerii criticului Liviu Petrescu marturisita în lucrarea sa Poetica postmodernismului, trasatura esentiala a acestui curent este subiectivismul1(. Postmodernistii propun câteva directii importante prin care încearca sa schimbe literatura existenta pâna atunci: biografismul, textualismul, intertextualismul.
Biografismul înseamna recuperarea subiectivitatii, adica întoarcerea autorului în text. Biografismul se traduce printr-un discurs focalizat pe valorificarea evenimentului particular, biografic, al faptului cotidian la care participa autorul, întoarcerea în viata cea de toate zilele cu toate particularitatile biologice, mediocre, vulgare. Un efect al lui este trecerea la discursul liric si narativ al nesemnificativului, adica al faptelor particulare fara sens major evident.
Naratiunea literara tinde adeseori în aceasta perioada sa îmbrace forma jurnalului intim. Textualismul înseamna întoarcerea la o literatura experimentala. Textualitatea mai ales în proza, se angajeaza sa verbalizeze realitatea în variante de discurs mereu perfectibile. Literatura nu este privita ca o opera cu profunde trairi, literatura este privita ca text fragmentar dintr-un presupus mare text virtual din care scriitorii nu pot actualiza decât parti, fragmente. Textualistii nu-si propun sa fie geniali ci sa fie instrumente ale întâlnirii dintre limbaj si realitate. Un adevarat program în aceasta directie schiteaza Mircea Eliade care denunta forma romanului ca pe o „lucrare confectionata” si recomanda, prin opozitie forma jurnalului intim, caruia îi descopera o valoare mai generala decât a romanului.
Isabel si apele diavolului este „un roman supra-inhibat de spiritul gidismului”2(, dupa parerea lui Petrescu si în esenta este o transcriere în stilul însemnarilor de jurrnal a unor