Lazaruc Dana
Clasa a X-a E




Primul roman psihologic


Primul roman psihologic din literatura noastra este inspirat dintr-o întâmplare reala. Emil Rebreanu, nascut la 17 decembrie 1891, fratele scriitorului si subofiter în armata austro–ungara, a fost spânzurat la Ghimes pe data de 14 mai 1917 când încerca sa dezerteze pe frontul românesc. În 1920 Liviu Rebreanu face o calatorie la Ghimes si descopera mormântul fratelui sau. Astfel, aceasta calatorie si o fotografie îl determina sa scrie romanul „Padurea spânzuratilor”. Fotografia respectiva în care era reprezentata o padure de spânzurati în spatele frontului austriac dinspre Italia a vazut-o în anul 1918 la un prieten când mergea la o conferinta de pace.
„Padurea spânzuratilor” este romanul unei constiinte, un roman al dilemelor tragice, un roman psihologic, care deschide un drum larg prozei psihologice românesti. Mai precis, „Padurea spânzuratilor” este romanul clarificarii unei constiinte. Scrierea are si valoarea unui roman realist, în care ne ofera o imagine realista a primului razboi mondial.
Pe fundalul evenimentelor tragice din primul razboi mondial, tânarul Apostol Bologa, român din Transilvania integrata pe atunci în Imperiul Austro–Ungar, traieste o experienta cu implicatii existentiale, în limitele ei notiunile: viata, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si izbândire îsi schimba continutul.
Rebreanu îsi realizeaza eroul prezentându-i viata la nivelul a doua timpuri: trecutul înfatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului si, prezentului cuprizând partea ultima a vietii, aceea în care, mustrat launtric de partea de vina pe care o avea în condamnarea lui Svoboda, Bologa se îndreapta si el spre spânzuratoare. Cauza dramei lui Apostol Bologa este obiectiva, deci si ea este justificata psihologic, prin comportamentul eroului, ea devine si o problema de psihologie sociala. Moartea devine astfel o izbavire caci absolva eroul de orice posibila mustrare de constiinta