TUDOR ARGHEZI - PSALMI
Una din laturile dominante ale poeziei argheziene sta sub semnul cautarilor filozofico-religioase. Ca toti marii poeti ai lumii, Arghezi a fost rascolit de-alungul întregii sale vieti de o serie de probleme fundamentale pentru cunoasterea rostului omului pe pamânt, a începuturilor existentei acestuia în univers, a perspectivelor care i se deschid a mortii care pune capat zbaterilor lui continui pentru înfrumusetarea vietii pe care vrea s-o cladeasca urmasii sai. Pâna sa ajunga la cunoasterea si însusirea filozofiei materialist-stiintifice clarificatoare, poetul s-a razboit cu fantomele Divinitatii si mortii, ale vietii viitoare - într-o lupta piept la piept dramatica si îndârjita al carei rod literar îl constituie unele dintre cele mai stralucitoare creatii poetice argheziene. Ispita cunoasterii, setea devoranta, biciuitoare de-a strapunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeasi masura cu care poetul se apropia de el, parea a se departa de mijloacele de patrundere si de întelegere ale lui, sta la baza unei mari parti din opera de pâna la Eliberare a scriitorului.
Motivul cautarii Divinitatii, prezent în poezia argheziana înca de la primele debuturi ale poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranica, înfrigurata cautare care se prelungeste pâna în Stihuri de seara si Hore si în multe alte poezii si scrieri în proza ale poetului. Aceasta drama a cautarilor obsedante capata în versurile din Psalmi o deosebita forta a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui - care - glasuieste-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodata sa devina dialog.
În psalmii arghezieni surprindem mai degraba ecouri ale Vechiului decât ale Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religiosi care s-au luat la harta cu Domnul lor, l-au înfruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu îngerul. Tonul sau, în genere, este acela al unui Iov, barbatul care nu cedeaza, nu accepta nici un compromis, nici resemnare, care se-afirma pe sine în fata unui Iehova pierdut în tenebre si tacere. Cuvântul sau este stârnit chiar în Tacerea absoluta careia i se adreseaza si în care se aude pierind.
Psalmul I. - „As putea vecia cu tovarasie” este revolta lui Arghezi împotriva Tatalui, al lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns si parasit omul. Acesta e singur cu puterile sale. El este noul Prometeu; el creeaza lumea. Arta purcede din el si în aceasta ipostaza de creare a unei lumi noi, de depasire a conditiei creaturale, el sfideaza divinitatea, luând vecia drept complice. Arta are posibilitati nelimitate si prin ea poetul se identifica ca divinitatea. În final poetul îsi doreste pierirea dar numai în ipoteza în care are loc pierirea lui Dumnezeu în el.
Psalmul II. - „Sunt vinovat ca am râvnit” este lupta poetului cu Divinitatea, încercarea sa de a-l rasturna. Finalul poeziei: „Ti-am auzit cuvântul, zicând ca nu se poate”, este într-un fel un raspuns, exprima o interdictie declarata; neaga nu numai jindul omului dupa bunurile lumii acesteia, ci si însasi râvna poetului de a-si apropia Cuvântul. Revolta din Psalm I înseamna sfiderea Creatorului, asumarea orgolioasa a demnitatilor acestuia. „Marele Pacatos” din Psalm II nu e artistul mânat de „o nelinistita patima cereasca” ci faptura aventuroasa a riscurilor extreme, razvratitul, care încearca imposibilul.
În Psalmul III. „Tare sunt singur, Doamne, si piezis!” poetul se simte însingurat si parasit. Dumnezeu ascuns, mut, inexistent îl condamna la singuratate, împotriva careia se revolta cerând din partea Divinitatii un semn care sa-i îndemne pasii. Daca în primii trei Psalmi, poetul se razvratea împotriva divinitatii în Psalm IV „Ruga mea e fara cuvinte” poetul ne prezinta confruntarea sa cu Logosul, cu Dumnezeu - cuvântul. Chemarea sa (dubla; ca profet si poet) este condamnarea sa. Toate ambivalentele, ambiguitatile si paradoxurile naturii sale îsi au sorgintea în aceasta criza originara a Cuvântului. Psalm IV este expresia unei disperari a cugetului, privind existenta însasi a eului.
Psalm V. „Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta” este un apel al inteligentei desnadajduite. Prezenta sacrului este singurul sau dar râvnit. Invocarea lui este o încercare de a-l scoate din neantul ascunzisului sau. Dar este, oare, posibila revelarea? Este cu putinta ca „ tacerea sacrului sa se rupa? Nimic mai tragic pentru inteligenta însetata de infinit decât aceasta „tacere”. Dumnezeu ascuns în aceasta „tacere” este o negare a omului cuvântator.
Chinuit de îndoieli „Pari când a fi, pari când ca nu mai esti” (Psalm VI) neputând întelege tacerea de stânca a unei divinitati care nu da nici un semn palpabil al existentei ei, poetul îsi striga patetic apriga dorinta în goana-i neostoita dupa o certitudine absoluta, cu o cutezanta înspaimântatoare:
„Singuri, acum, în marea ta poveste,
Ramân cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai...