Folclorul, izvor de inspiratie: REVEDERE
În caietele manuscrise ale lui Eminescu s-a gasit un material folcloric, cules de poet nou copiat dupa altii, cuprinzînd, basme, proverbe, cîntece epice si, mai ales, numeroase specii ale poeziei lirice. Intentia lui n-a fost sa publice o culegere populara, cum facuse Alecsandri, ci sa cunoasca prin intermediul creatiei folclorice credintele, obiceiurile si limba poporului, precum si întregul sistem al mijloacelor de realizare artistica elaborat prin veacuri si pastrat prin traditii orala. În conceptia lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte contribuie în mod hotarîtor la definirea trasaturilor proprii, a specificului ei national.
Ceea ce aprecia Eminescu îndeosebi la poezia populara era capacitatea ei de a gasi expresia cea mai potrivita, mai simpla si mai naturala a numi gîndul sau a numi sentiment. Influenta populara este evidenta în multe din poeziile lui Eminescu. El a preluat teme, motive, versuri, ritmuri, armonii, imagini pe care le-a asamblat în compuneri noi, purtînd pecetea inimitabila stilului sau. Unele sînt prelucrari folclorice adaosuri de rafinament în planul expresiei sau al ideii (Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru, Cartea feciorului din Scirsoarea III etc.), astfel sînt profund originale, sursa populara cunoscînd transformari esentiale (Calin - file din poveste, Luceafarul). În toata însa întîlnim acea îmbinare inconfundabila între glasul poetului si glasul poeziei populare, prin care Eminescu si-a dobîndit timbrul specific. În aceasta privinta G. Calinescu facea urmatoarea observatie: „Cea mai mare însusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”.
Revedere este prima creatie în metru popular - trohaic a lui Eminescu, publicata în „Convorbiri literare” din 1 octombrie 1879, dar scirsa cu cîtiva ani mai înainte. Prin ea se poate urmari ceea ce a dat folclorul lui Eminescu si ceea ce a dat el folclorului. Modelul departat este al lui lui Alecsandri din Doine, dar Eminescu adînceste intentiile înaintasului sau caruia îi este superior prin forta poetica, viziune filozofica si tehnica de versificatie.
Poezia are o alcatuire dialogata în constructia ei delimitîndu-se doua planuri distincte: al omului si al codrului. Planurile sînt asezate într-o dubla opozitie, opozitia marcata de cele doua întrebari si de cele doua raspunsuri care-i transforma pe interlocutori în simboluri ale unor realitati diferite: omul - conditia trecatoare, codrul - eternitate.
Planul poetului (al omului), mai concis, e predominant interogativ. Formele de adresare („codrule”, „dragutule”, „Ce mai faci ?”) precum si prezenta exclamatiilor revelatoare („multa vreme au trecut”; „tu din tînar precum esti / tot mereu întineresti”) contureaza dominantele sufletesti ale interlucutorului uman. Acesta este familiar, bucuros de revedere, dar surprins de contrastul dintre propria lui înfatisare si fizonomia parca neschimbata a naturii.
Planul personificat al codrului, mai extins, e predominant afirmativ, fiind alcatuit dintr-o succesiune de constatari despre ceea ce ramîne ca permanenta în miscarea naturii: rotatia anotimpurilor: „Iar, eu fac ce fac de mult / Iarna viscolul ascult / Crengile-îmi rupîndu-le / Apele astupîndu-le / Troienind cararile / Si gonind cîntarile / Si mai fac ce fac de mult / Vara doina mi-o ascult” si statornicia stelelor: „Iar noi locului ne tinem / Cum am fost asa ramînem / Marea cu rîurile / Lumea cu pustiurile / Luna si cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Pornind de la metafora codrului etern, a temporal, Eminescu prezinta în poezie codrul ca simbol al vesniciei regenerarii a materiei, al permanentei în antiteza cu omul trecator, fiinta perisabila: „Numai omu-i schimbator / Pe pamînt ratacitor”. Revedere este asadar o elegie pe tema efemeritatii omului, un cîntec melancolic despre fragilitatea conditiei umane în fata timpului. Punctul de plecare este doina populara, dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic cutremurat de spectacolul universului vesnic, ce-l face sa se simte marunt si trecator. Poezia capata astfel un substrat filozofic, care nu mai e de origine folclorica.
De origine populara sînt: motivul codrului ca fiinta mitica; dialogul cu natura, originalitatea si familiaritatea stilului trohaic, masura 7 - 8 silabe si rimele perechi, precum si armonia generala a poeziei.
De origine culta sînt: rafinamentul expresiv, accentuarea ideii de perenitate a codrulului, amplificarea cosmica a opozitiei om - natura ; viziunea romantica asupra conditiei, sentimentul elegiac.
Realizînd o fuziune perfecta între sursele populare ale lirismului si cîteva din temele fundamentale ale poeziei si filozofiei europene, caracteristica de baza a întregii sale creatii, Eminescu a scris una dintre cele mai frumoase poezii în met...