Romanul romanesc in perioada interbelica


Anii interbelici se caracterizeaza în literatura româna printr-o remarcabila dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european.
Romanul românesc îsi largeste tematica, el cuprinzând medii sociale diferite si problematici mai bogate si mai complexe. Un an de referinta pentru romanul românesc este 1920, când apare “Ion” a lui Liviu Rebreanu. Pâna la aparitia acestui roman au aparut si alte romane cum sunt “Ciocoii vechi si noi” a lui Nicolae Filimon, “Romanul comanestilor” a lui Duliu Zamfirescu, “Mara“ de Ion Slavici si “Neamul soimarestilor” de Mihail Sadoveanu. “Ion” este însa primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia coplesitoare de viata pe care o degaja.
În romanul interbelic se continua inspiratia rurala prin operele lui Sadoveanu, si Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare si cu modalitati specifice. Acum apar romanele citadine în care cadrul de desfasurare al actiunii este orasul modern. Asa avem creatiile lui Camil Petrescu, Calinescu, Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se dezvolta si problema intelectualului stralucit ilustrata de romanele lui Camil Petrescu.
În perioada interbelica se intensifica dezbaterile cu caracter teoretic în legatura cu romanul. Astfel Garabet Ibraileanu în studiul “Creatie si analiza” constata existenta a doua principale tipuri de roman: romanul de creatii, care prezinta personajele în deosebi prin comportamentul lor si romanul de analiza care este interesat de viata interioara de psihic.
În perioada interbelica romancierii experimenteaza tehnici multiple ale romanului modern. Astfel avem tendinta de revenire la modelele traditionale precum cel balzacian pe care George Calinescu îl foloseste în “Enigma Otiliei”. El considera absolut necesar dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului.
Ca reprezentant de seama a prozei interbelice, Liviu Rebreanu este considerat intemeietor al romanului roma