O. Goga Rugaciune
Volumul „Poezii” din 1905, care se deschide cu poezia Rugaciune, este o evocare liric( a satului transilvanean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tînjeste dupa libertate sociala (i demnitate nationala. Poetul da glas patimirii unui neam (mbatrînit într-o expresie dureroasa, parasit de doruri si razvratiri neîmplinite; vestind credin(a in alte vremuri, de infrico(ate izbavite.
Mul(i dintre poe(ii no(tri (i-au sintetizat, în una sau mai multe poezii, cele mai pre(ioase din concep(iile lor despre arta (i rolul ei în societate. În mod demonstrativ, Goga publica (i el (n fruntea primului sau volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezisten(a ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnan(a caracterul propriei inspiratii. Întelesul îl deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. Titlul poeziei, cuv(ntul rugaciune, implica sensul de împlorare, de ruga fierbinte, staruitoare, izvor(ta dintr-un suflet rascolit de durere, dintr-o deznadejde care cere lini(te. Sensul acesta se descopera chiar din prima strofa c(nd poetul deprimat, dezorientat, obosit (i av(nd senzatia de gol psihic roste(te invoca(ia poetica care impresioneaza prin gestul de umilinta ce inso(e(te ruga: „Eu cad neputicios, stap(ne, / În fata stralucirii tale, / Eu în genunchi spre tine caut: / Parinte: - orînduie- mi cararea”.
Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere îndurare poetul, o aflam din strofele urmatoare: Coplesit de doruri, de ispite si de patimi - care sunt ale omului - , strigatul de durere al umilitilor vietii „cu umeri g(rbovi de povara”, îi mustra constiinta. În numele acestora ar vrea poetul sa înteleaga taina lumii, farmecul vie(ii, ce-nsemna dragoste (i ura, c(ntec (i lumina.
Poet ceta(ean, temperament impetuos, Goga respinge poezia fram(ntarilor marunte, sterile, opunîndu-i „C(ntarea patimirii noastre”, a colectivita(ii din care face parte. Dorind sa se smulga din haosul ispitelor intime, care-i tulbura „izvorul din care sufletul s-adapa” , cere sa i se îndrepte vazul „în veci spre cei ramasi în urma”. Bra(ul lui sa fie înarmat cu „taria urii (i-a iubirii”, Sa-(i alunge patimile personale, iar „de durerea astor inimi / (nva(a-ma pe mine-a pl(nge”. Poetul î(i asum( responsabilitatea unei arte în care sa pl(nga nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea mul(imilor, a celor care „gem umiliti în umbra”; poezia are „glas”; în glasul ei sa c(nte, cu rezonan(e grave, rostul neîmplinit al lumii, razvratirea robilor din veacuri.Numai astfel poezia poate fi „c(ntarea patimirii noastre”.
Dupa un evident crescendo al sentimentului sau de totala daruire, momentul suprem se define(te în finalul poeziei: „în suflet seamana-mi furtuna, / Sa-l simt în matca-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsa / Pe strunele (nfiorate; / (i cum sub bolta lui aprinsa, / În smal( de fulgere albastre. / (ncheaga-(i glasul de arama: / C(ntarea patimirii noastre.”
Acest crez literar devine realitate artistica în volumul Poezii si în multe productii din volumele urmatoare. Construit pe o ampl( invoca(ie, discursul poetic se organizeaza potrivit cu simtamintele poetului.
Lexicul este evocator, desprins parca din tezaurul cartilor batrînesti, într-un context voit popular, cu termeni biblici, u(or arhaici. For(a expresiva a limbajului poetic, cu totul particular in poezia rom(neasca, rezulta din încarcatura metaforica inedita, rascolitoare, a unitatilor lexicale mai vechi, desprinse din vorbirea obisnuita (istovit, cale, neputincios, orînduie-mi cararea, ispite, se adapa, povata, taina, radeste, zvonul, rostul, ostenite, ursitei, truda, doruri, leacuri).
Alaturi de determinari ca prapastii, fulgere, patimile, viforul, furtuna, strunele, smalt, glasul de arama, sau alaturi de verbele: se desfac, cad, sa-mi tulbure, sadeste, da-mi, alunga, fringe, a pl(nge, sa pl(nga, gem, se zbate, se revarsa, aceste epitete poten(eaza tonalitatea fundamentala a poeziei, profund rascolitoare.
Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: „În drum mi se desfac prapastii / (i-n negura se-mbraca zarea; / Da-mi viforul în care urla ; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamana-mi furtuna / Sa-l simt în matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsa / Pe strunele (nfiorate”.
Toate laolalt(: cuvinte stravechi, pline de semnificatie , epitete care creeaza st(ri de profunda afectivitate, metafore cu adînci rezonante si forta semnibilizitoare, în deplina consonanta cu ideile si nazuintele poetului fac din Rugaciune cel mai vibrant manifest literar cunoscut în poezia rom(neasca.
...