Sara pe deal
Mihai Eminescu

Sara pe deal a aparut în Convorbiri literare, la 1 iulie 1885 si este o idila ce elemente de pastel, structurata pe doua planuri: unul obiectiv (natura) si altul subiectiv (iubirea).
În prima strofa predomina planul uman care este definit prin elemente ca: “jale”, “plâng”, “draga”, “m-astepti tu pe mine”. Sentimentul care se face simtit aici, ca de altfel în întreaga poezie, este melancolia sugerata prin expresia buciumul suna cu jale. Natura, cadrul în care se petrec gesturile fundamentale ale existentei, este personificata si, deci, umanizata: “stelele scapara-n cale”, “apele plâng”. Apoi exista o interferenta a imaginilor vizuale cu cele auditive (plâng, suna).
Apare în cea de-a doua strofa elementul cosmic, luna si stelele care vegheaza la linistea planetei adormite conferind cadrului natural o solemnitate liturgica. Epitetele personificatoare “sfânta”, “clara” contribuie la realizarea unor efecte artistice unice: Luna pe cer trece-asa sfânta si clara. Conexiunea între planul subiectiv si planul obiectiv este în strofa aceasta relevanta. Astfel, adjectivul umezi poate fi atribuit privirilor fetei care cauta-n frunza cea rara, natura participând parca la tristetea fiintei umane: Stelele nasc umezi pe bolta senina, / Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina.
În primele patru strofe, imaginile create de Eminescu au un rol descriptiv, iar strofa a treia se caracterizeaza printr-o atmosfera echilibrata, chiar daca debuteaza cu versul: Nourii curg raze-a lor siruri despica, care contine germenele ideii de apocalips. Celelalte trei versuri continua sa curga lin, iar armonia ce o degaja nu este zadarnicita decât de scârtâitul unei cumpene si de cântecul fluierului: Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna, / Valea-I în fum, fluiere murmura-n stâna.
Aceeasi liniste domneste si în strofa urmatoare, când oamenii se întorc osteniti acasa dupa o zi de munca. Prin substantivele “clopotul” si “toaca”, cu valoare de simbol, poetul sugereaza ideea