Satul românesc în opera lui George Cosbuc



Întâiul mare poet pe care ni l-a dat Ardealul vede lumina soarelui în anul 1866, in satul Hordou (azi George Cosbuc). Casa din piatra, cu tinda si cinci odai, fusese ridicata în 1840 de tatal sau, Sebastian, preot provenit dintr-o familie cu o lunga istorie preoteasca.
Trecusera abia sapte ani de la formarea statului national român si acest fapt adusese o raza de speranta în inimile tuturor românilor din Transilvania. Spiritul national al acestor oameni începe sa se faca din ce în ce mai mult simtit si sa se reflecte în mentalitatea lor. Acesta este mediul în care s-a nascut si a copilarit George Cosbuc, formându-se ca om, vrajit de tot ceea ce înseamna satul românesc.
Tema poeziilor pe care Cosbuc le-a scris de-a lungul vietii reflecta, în mod inevitabil, fascinatia sa fata de cel mai reprezentativ simbol al românilor: satul, alaturi de traditiile, obiceiurile si sentimentele taranilor de aici.
Cosbuc a proiectat o epopee bazata pe motive folclorice însa toata munca lui s-a concretizat doar în câteva fragmente care au dat mai apoi nastere la doua balade care vorbesc despre marile evenimente din viata satului: Nunta Zamfirei, o descriere a ceremonialului nuntii taranesti si Moartea lui Fulger, o evocare a stravechiul ritual al înmormântarii.
Balada Nunta Zamfirei ne face sa asistam la nunta fetei lui Sageata-împarat, Zamfira, cu printul rasaritean Viorel. Daca înlaturam elementul fabulos descoperim o lume reala, usor de recunoscut, prin nimic falsificata. Personajele, cu numele lor situeaza poezia în limitele traditiei si basmului. Zamfira, nume des întâlnit în lumea satului, fiica de "domn" si-a ales ca mire pe Viorel - alt nume din lumea satului transilvanean - un "print" frumos, venit de undeva "dintr-un afund de Rasarit".
Ca orice fata frumoasa, Zamfira a fost "petita des", dar ea n-a ales decât pe care i-a fost "menit", pe "cel mai drag", sintetizând conceptia populara conform careia la baza casatoriei trebuie sa