SCRIITORI DE ORIENTARE TRADITIONALA : STEFAN OCTAVIAN IOSIF SI GHEORGHE TOPARCEANU
Literatura de imaginatie promovata de Semanatorul, Viata romaneasca si celelalte publicatii de orientari convergente e marcata de ideologiile curentelor propagate de ele (semanatorist si poporanist) doar in produsele minore si periferice, dar este patrunsa in insasi substanta ei de spiritul traditional, care o diferentiaza precis de cea scrisa in spirit occidental modern.
In sfera lirica, cea mai tipica voce a miscarii de la Semanatorul este Stefan Octavian Iosif (1875-1913). Romantic intarziat, Iosif este un poet monocord, dar care, in limitele orizontului si ale sensibilitatii sale specifice, produce adesea accente de o rara suavitate. O infiorare sobra caracterizeaza, de pilda, micul ciclu Cantece,strabatut de tristetea toamnei, a despartirii de locuri dragi, de „fârtati” ce-si asteapta moartea in inchisoare. Pastelist si autor de lieduri, in primul rand, Iosif este un artist minor remarcabil. Lirismul evocarilor sale sumbre sau luminoase din lumea satului se realizeaza indeosebi prin melancolia ce invaluie privelistea ca intr-o ceata diafana, ca intr-un abur albastru.
Traducator, printre alti poeti, si a lui Varlaine, autorul Patriarhalelor (1901) are cu poetul francez certe afinitati; asemena lui cultiva nedefinitul, nuanta, fiindu-i de asemenea caracteristice un aer de blandete, de „sagesse”,o melodicitate simpla, duioasa, tandra. Alte volume: Credinte, Cantece, , Poeme ample: A fost odata, Din zile mari, Zorile, drama istorica in versuri. In colaborare cu D. Anghel: Legenda funigeilor, Caleidoscopul lui A. Mircea, 2 vol., Cometa, comedie in versuri, Carmen saeculare, Ciresul lui Lucullus, proza, Portrete.
A tradus, singur sau cu Anghel, din Petofi, Heine, Verlaine, Ibsen, Goethe, Wagner, Corneille, La Fontaine, fiecaruia din acesti autori consacrandu-i un volum, precum si din o seama de alti poeti, reuniti selectiv in culegerea Talmaciri.
Inainte de primul razboi mondial s-a definit in paginile Vietii romanesti si personalitatea poetica a lui Gheorghe Toparceanu. Nota definitorie a operei sale este un aliaj sui generis de umor si sentimentalitate. Mai precis, poetul e un sentimental care isi disimuleaza starile sufletesti prin umor, autoironie si autopersiflare. El isi preface, cum o spunesingur, „in glume lacrimile clare”. O constanta a liricii sale este elanul de simpatie, de intelegere pentru dramele nestiute, pentru nelinistile si durerile celor mici, fara aparare, umiliti si ofensati.
Tot ce e marunt, nebagat in seama, apasat, tot ce sufera (oameni, dobitoace, gaze, plante) se bucura din parte-i de o atentie tandra. Iata, de pilda, un cizmar sarac lucrand, intr-o noapte de mai, cand toata lumea petrece. Revoltat el se imagineaza rostind tirade incendiare, rasculand multimi, in timp ce, dandu-i tarcoale pe furis, un somn linistitor ii inchide ochii ( Noapte de mai). Cateva din poeziile cele mai reprezentative transfigureaza zbuciumari ale universului fiintelor necuvantatoare: un „greier mic” isi destainuie panica provocata devenirea intempestiva a toamnei (Balada unui greier mic); gaze si eirburi de tot felul se agita, tulburate de vestirea ca vine un vant de iarna, „rascolind padurile” (Rapsodii de toamna). In expresie directa, decantata, lirismul se realizeaza in poeme cu privelisti de peisaje brumate sau ninse, cu Balada calatorului, Noapte de toamna, si mai ales Balada mortii, un recviem sobru, de o simplitate maiestuoasa, pentru „un drumet sarman”, mort la o margine de drum.
Volume de versuri: Balade vesele, Migdale amare. A compus si spirituale parodii, editate in 1916.
Incantatoare, frematand de umor si spirit scaparand de inteligenta, proza lui Toparceanu cuprinde memorialistica de razboi ( Amintiri din luptele de la Turtucoaia, In ghiara lor, Piriu-Planina), publicistica (Scrisori fara adresa) si romanul postum Minunile Sfantului Sisoe.
...