Scrisoarea I
Mihai Eminescu

A aparut în Convorbiri literare la 1 februarie 1881 si este un poem de factura romantica, în care Eminescu trateaza teme tipic-romantice, cum sunt conditia omului de geniu, precum si aceea a nasterii, a evolutiei si a unei posibile stingeri a sistemului cosmic (tema abordata si în Rig-Veda).
În final, când se revine la soarta geniului, Scrisoarea I dobândeste puternice accente satirice, ca de altfel si celelalte patru Scrisori construite pe conflictul dintre “real si ideal”. De fapt, lirismului eminescian i-a trebuit întotdeauna un pretext pentru a se manifesta. Daca în poezia care deschide acest ciclu, poetul este preocupat de conditia omului de geniu într-o societate marginita, incapabila de a întelege si pretui valorile superioare, în Scrisoarea II pretextul este transformarea poeziei într-o forma a demagogiei politice; în Scrisoarea III sunt aduse critici vehemente falsului patriotism; în Scrisoarea IV si Scrisoarea V, profanarii sentimentului erotic.
Structura poemului este organizata pe doua coordonate fundamentale, asa dupa cum geniul apare în doua ipostaze. Prima, aceea de cugetator, da nastere unei profunde meditatii filozofice, pe când cea de-a doua, care consta în relatia omului superior cu societatea omeneasca si cu posteritatea, conduce spre satira.
Poemul se remarca printr-o extraordinara bogatie de teme si motive, aceasta fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea coborî la originile lumii sau de a sugera necuprinsul. El apeleaza în special la motivul contemplatiei pe care îl pune sub zodia timpului ireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit irreparabile tempus, fortuna labilis si vantias-vanitatum. Omul este vazut în opozitie cu luna care este o zeitate omniprezenta si omniscienta, aflata si ea sub semnul eternitatii, adica al timpului universal fara început si sfârsit. În partea întâi sunt introduse doua motive romantice foarte dragi poetului: motivul timpului bivalent — timpul individual: “Doar cea