Liceul „Grigore Moisil”, Timisoara






































Strigat inabusit si inceput
de rugaciune. . .




„Pacatele s-au înmultit, zise Apostolul, si nenorocirile vor fi ca marea, de nepatruns, fara de margini...” (Henrik Sienkiewicz, Quo vadis)

Nu as vrea sa spun „e bine sa” sau „ce pacat ca”... Dar mi-ar placea, uneori, ca toata lumea sa realizeze ca viata nu e un joc al timpului si al spatiului si ca nu e deloc usor sa realizezi, într-o zi ca oricare alta, ca tot ce ramâne din existenta omului, poate prea prozaica, e un GOL, un gol pe care, oricât ar încerca disperat sa-l umple, e pierdut în neant...
Si poate te afunzi si tu în prapastia fara limite, caci nimeni nu e atotputernic în lume, desi multi au senzatia aceasta. Ma întreb ce simte o persoana când se pierde pe sine însasi deoarece, evident, în cazul acesta, pierde TOT ce are o fiinta umana, deopotriva Binele si Raul ce salasuiesc în el, si concluzionând chiar cu afectiunea celor din jur. Pur si simplu cazi în dizgratia cotidiana si îti pare absolut imposibil sa mai ridici privirea din pamânt... Sau poate o ridici... spre a o pleca din nou, si mai jos, dupa câteva frânturi de existenta.
Si atunci, dupa atâtea piedici si regrete umane, dupa tristete nemarginita si durere apasatoare, recurgi la o ultima solutie, întrezarita la rândul sau, în spatele acestui cumul de sentimente... Poate nu e foarte palpabila, însa îti atinge sufletul si corzile simturilor în cel mai profund mod posibil.
Te învaluie în smerenie si bunatate umana...

Adesea încercam sa rostim o rugaciune... Ne unim mâinile sfios, ne plecam genunchii piosi, se ridica si privirea ca într-o continua contemplare... Dar tentatiile zdrobesc, sunetele îndeparteaza si lasam pe altii sa decida... Doamne ajuta!

„În sfârsit, daca avea sa se întâmple o nenorocire, el avea sa se pastreze atât de linistit, avea sa-l roage cu atâta caldura pe Mielul Nevinovat, încât Mielul Rastignit avea sa se milostiveasca de un biet om de rând...