Introducere
Concomitent cu concretizarea functiei de predicat, predicatia determina realizarea, implicita sau explicita, printr-un nume (pronume etc.) a functiei de subiect gramatical, principal complement semantic al verbelor personale si al verbelor impersonale relative.
În desfasurarea comunicarii lingvistice ca act de cunoastere si de transmitere a cunoasterii, numele (pronumele etc.) poate „preceda", în constiinta vorbitorului, predicatul, poate fi, adica, punctul de plecare (elementul cunoscut) în interpretarea lingvistica a realitatii extralingvistice, dar el devine subiect, în organizarea unui enunt sintactic, numai din momentul în care un verb si-a asumat predicatia, cel putin prin componenta ei semantic-gramaticala.
Cuprins: „SUBIECTUL”
Concomitent cu concretizarea functiei de predicat, predicatia determina realizarea, implicita sau explicita, printr-un nume (pronume etc.) a functiei de subiect gramatical, principal complement semantic al verbelor personale si al verbelor impersonale relative.
În desfasurarea comunicarii lingvistice ca act de cunoastere si de transmitere a cunoasterii, numele (pronumele etc.) poate „preceda", în constiinta vorbitorului, predicatul, poate fi, adica, punctul de plecare (elementul cunoscut) în interpretarea lingvistica a realitatii extralingvistice, dar el devine subiect, în organizarea unui enunt sintactic, numai din momentul în care un verb si-a asumat predicatia, cel putin prin componenta ei semantic-gramaticala.
În functie de planul lui semantic (lexical sau lexico-gramatical), verbul care realizeaza predicatia:
• o poate retine în sfera sa ca predicat,
• o poate desfasura în exterior prin implicarea unui nume (pronume etc.)-subiect.
a. Retin predicatia în sfera predicatului:
• verbele impersonale absolute: a ploua, a tuna, a fulgera, a ninge etc. Fiind autosuficiente, aceste verbe nu mai pot atrage în sfera lor semantica, împlinita la nivel lexical, un nume (pronume etc.), care sa devina subiect. Ele admit subiect daca se produc mutatii în sfera lor semantica; în enuntul „Hotii veneau la apusul soarelui, se lasau pe rîpi si înnoptau sub maluri." (E. Barbu), verbul a înnopta dezvolta sensul personal de „a ramîne peste noapte" sau „a petrece noaptea" si primeste, de aceea, subiect gramatical: substantivul hotii.
Verbul a ploua este întrebuintat uneori cu subiect intern, redundant, realizat prin substantivul ploaie: „Ploua ploaie rece de toamna."
• expresiile impersonale absolute, alcatuite din verbul a fi (sau a se face) si un substantiv în nominativ: a-i fi foame (frig, dor, teama etc.), a (nu) fi nevoie, a fi pacat, a nu fi chip, a fi duminica (toamna, primavara, seara etc.) sau din verbul a fi si un adverb: a fi tîrziu (devreme etc.);
• locutiunile verbale a-i parea bine (rau);
• verbe dezvoltînd difente sensuri în relatie obligatorie cu un pronume personal (forma atona) în dativ: a (nu)-i arde (de gluma etc.), a i se acri, a i se urî (de scoala) etc.
• verbul a (nu)-i pasa.
b. Între verbele care desfasoara predicatia prin implicarea unui nume (pronume etc.)-subiect se disting doua subcategorii:
b.l. verbe (locutiuni verbale) personale; verbe care, realizînd predicatia, dezvolta în realitate sintactica ceea ce avea existenta virtuala, manifestata la nivel morfematic, în mod abstract, prin categoria gramaticala a persoanei. Subiectul acestor verbe functionînd ca predicate reprezinta prelungirea în expresie sintactica a persoanei verbale.
„Voi credeati m scrisul vostru, noi nu credem în nimic!” (M. Eminescu) „O pasare albastra zvîcnise dintre ramuri
Si viata caprioarei spre zarile tîrzii
Zburase lin...” (N. Labis)
De altfel, la persoanele I si a II-a, realizarea sintactic-lexicala a subiectului este facultativa si, de aceea, se încarca cel mai adesea cu valori stilistice.
b.2. verbe impersonale relative; verbe care, realizînd predicatia, atribuie calitate de subiect unui nume (pronume etc.)-„obiect". Subiectul acestor verbe-predicat este expresia sintactica a intrarii unor nume (pronume etc.) în cîmpul lor semantico-sintactic:
„Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat.” (M. Eminescu)
„Decît sa-mi toarca mîtele-mprejur / Mi-ar fi placut, fireste, un valtur.” (T. Arghezi)
Raportul general-particular se desfasoara în reciprocitate, dar predomina un sens al particularizarii, în functie de apartenenta verbului la una din cele doua subclase.
Cînd functioneaza ca predicate verbele din prima categorie, ele au rolul activ în actualizare, particularizînd numele (pronumele etc.) devenit subiect, din perspectiva unei trasaturi semantice dinamice, proprie continutului lor lexical: „Copiii aleargâ/dorm/se joacâ/studiazâ etc."
...