Jurcau Mihai A.
Cls. aXI-a G




Tema iubirii si a naturii in poezia lui Eminescu





Creatia lui Eminescu nu reprezinta o fulguatie uluitoare, unica si neasteptata pe cerul poeziei românessti,ci o sinteza de traditie popular-nationala si de cultura, concentrata într-o personalitate geniala, cu o gânduire sociala si filosofica profunda si cu o sensibilitate de acuitati superioare. A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pestera vasta... Nu poate sa ajunga vorba pâna la el fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene, din departare, delicata lui singurateca slava.
Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al versului românesc. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri.
Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste. Este universal ca poet si este universal în poezie. În poezia lui Eminescu gasim de toate: de la peisaje si descrieri ale naturii, la istorie si descrierea unor întâmplari, de la basm la fantastic, de la dragoste si iubire la durere si tristete.
Totusi, cea mai predominanta fatada a poeziei eminesciene este dragostea, iubirea si natura. În literatura noastra Eminescu este fara indoiala cel mai mare poet al iubirii si cel mai iscusit cântaret al splendorilor naturi. Caracterul popular si profund uman al poeziei sale erotice asociat cu maretia tulburatoare a frumusetilor naturii raspundea aspiratiilor lui Eminescu înspre un inalt ideal de frumusete si puritate, ideal afirmat si aparat împotriva unei societati care-l calca in picioare.
Dupa cum observase si Ghica in poeziile de dragoste si de natura se dezvaluie filonul sanatos optimist al creatiei poetului. De fapt aceste doua teme se afla strâns împletite întregindu-se organic si reciproc.
Ibraileanu vorbind despre cele doua faze din creatia matura a lui Eminescu preciza ca prima (1870-1879) se caracterizeaza prin aceea ca “