Jurcau Mihai A.
Cls. aXI-a G
Tema iubirii si a naturii în poezia lui Eminescu
Creatia lui Eminescu nu reprezinta o fulguatie uluitoare, unica si neasteptata pe cerul poeziei românessti,ci o sinteza de traditie popular-nationala si de cultura, concentrata într-o personalitate geniala, cu o gânduire sociala si filosofica profunda si cu o sensibilitate de acuitati superioare. A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pestera vasta... Nu poate sa ajunga vorba pâna la el fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene, din departare, delicata lui singurateca slava.
Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al versului românesc. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri.
Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste. Este universal ca poet si este universal în poezie. În poezia lui Eminescu gasim de toate: de la peisaje si descrieri ale naturii, la istorie si descrierea unor întâmplari, de la basm la fantastic, de la dragoste si iubire la durere si tristete.
Totusi, cea mai predominanta fatada a poeziei eminesciene este dragostea, iubirea si natura. În literatura noastra Eminescu este fara indoiala cel mai mare poet al iubirii si cel mai iscusit cântaret al splendorilor naturi. Caracterul popular si profund uman al poeziei sale erotice asociat cu maretia tulburatoare a frumusetilor naturii raspundea aspiratiilor lui Eminescu înspre un inalt ideal de frumusete si puritate, ideal afirmat si aparat împotriva unei societati care-l calca in picioare.
Dupa cum observase si Ghica in poeziile de dragoste si de natura se dezvaluie filonul sanatos optimist al creatiei poetului. De fapt aceste doua teme se afla strâns împletite întregindu-se organic si reciproc.
Ibraileanu vorbind despre cele doua faze din creatia matura a lui Eminescu preciza ca prima (1870-1879) se caracterizeaza prin aceea ca “sentimentul iubirii in faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii”.Aceste sentimente se cheama unul pe celalalt. Uneori nici nu poti hotarâ bine daca aceste poezii sunt imnuri inchinate naturii ori iubirii.
Într-adevar în prima faza întâlnim multe din poeziile în care poetul cânta o dragoste senina, frumoasa si împacata împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric de natura proaspata si viguroasa ca in ” Fat-Frumos din tei “. Povestea codrului din ’’Fat-Frumos din tei’’ cu totu reprezentativa în acest sens este chemarea din ’’Dorinta’’:
“Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund ,unde o natura paradisiatica obladuieste visul trait al dragostei: Adormit de armonia / Codrului batut de gânduri / Flori de tei deasupra noastra / Ca sa cada rânduri-rânduri”, sau euforia din ’’Sara pe deal’’ precum si calma evocare a iubirii fericite din ’’Floarea-albastra’’. Despre intensitatea si statornicia sentimentului de iubire se vorbeste în cadrul legendei Strigoii; la fel in povestea de dragoste a lui Calin, cu magnifica imagine a naturii ori in beatitudinea ce transpare prin umbra amara a asteptarii (’’Lacul’’) în balsamul odihnitor al prezentei iubirii (’’Inger de paza’’,’’Noaptea’’) ca si în unele postume din aceasta epoca: ’’ Ea-si urma cararea-n codru, Dormi! Stau in cerdacul tau etc...’’
Poezii ce exprima o tonalitate senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita exista însa si in faza urmatoare: ’’Freamat de Codru’’, ’’Somnoroase pasarele’’, ’’La mijloc de codru des’’ la care se pot adauga nepieritoarele si inegalabile momente închinate iubirii si naturii din ’’Scrisoarea IV’’ si ’’Luceafarul’’.
În toata poezia erotica a tineretii, figura iubitei are o lumina si o caldura dobândite din concretetea imaginii ei pentru poet. În poezia ’’ Floare Albastra ’’ ea e ’’ rosie ca marul ’’ ; în ’’ Craiasa din povesti ’’ ‚’’...Paru-i galben, / Fata ei lucesc în luna, / Iar în ochii ei albastrii / Toate basmele s-aduna ’’. Tot asa si în ’’Dorinta’’.
Toate aceste elemente se schimba treptat dupa 1877 Eminescu cântând si starile depresive si regretul, tristeta , cât si durerea pricinuita de dragoste. Poeziile din aceasta categorie sunt numeroase. Începând cu “Pe aceiasi ulicioara’’ si ’’Departe sunt cu tine’’ (care fac parte din prima faza) cele mai multe apartin fazei a doua: ’’De câte ori iubito..’’ , ’’Atât de frageda’’, ’’Despartire’’, ’’S-a dus amorul’’, ’’Adio’’, ’’Pe lânga plopii fara sot’’, ’’Iubind
în taina’’, ’’Te duci’’, ’’Din valurile vremii’’, ’’Nu ma întelegi’’, ’’De ce nu mai vii?’’.
Arar mai rasuna din închipuire cât un ecou al vechii încrederi luminoase în dragoste. Dar, în general, tot mai obosit si mai dezamagit de loviturile vietiii si de neîntelegearea societatii contemporane lui, poetul da glas unor noi armonii poetice, de mari adâncimi, din ce în...