TUDOR ARGHEZI SAU DESPRE TENTATIVA DRAMATICA DE CONSTITUIRE A EULUI POETIC

În scurta istorie a discursului poetic românesc, momentul arghezian are o importanta deosebita tocmai prin tentativa dramatica – manifestata în act – de constituire a unui eu poetic autonom. Foarte putini dintre cei care s-au ocupat de poezia lui Tudor Arghezi au dat atentia cuvenita acestei probleme esentiale în evolutia conceptului modern de poezie la noi.
Se cunoaste ca efortul maxim, în cele aproximativ doua secole de poezie scrisa, se leaga mai ales de emanciparea dificila a genului liric de sechelele oralitatii – instituite de o nelipsita traditie orala – în structurarea discursului poetic de pâna la Vasile Alecsandri si chiar si dupa nu întâmplator bardul de la Mircesti este autorul celebrului enunt “românul s-a nascut poet” ce modeleaza – explicit sau implicit – poeticitatea confuza a tuturor poetilor ce i-au succedat pâna la Tudor Arghezi. Autorul doinelor si lacramioarelor a trasat prin acest postulat o trasatura dominanta – si anume coordonata liricitatii ereditare – ce se poate decela usor din viziunea abstract-cosmica a poeziei noastre orale. Este evident ca pattern-urile narative, integrând scenariile miturilor originare, au traversat îndelungi metamorfoze – în cadrul unei istorii subtile a formelor interne – pentru a atinge lirismul pur din aceasta atât de cunoscuta secventa orala, intens personalizata: “Doina, doina, cântec dulce / Când te-aud nu m-as mai duce / Doina, doina, viers cu foc, / Când te-aud eu stau în loc”. Nu cred ca se încumeta cineva sa conteste valoarea lirica intrinseca a acestor versuri, chiar daca apartin unei instante enuntatoare anonime. În aceasta strofa, exemplara prin laconism, se comunica esenta orfica a fiintei si, dincolo de insertia autoreferentiala, se poate semnala prezenta unui subiect poetic extrem de puternic, asumat la persoana întâi, precum în discursul scris, desi reprezinta expresia unei manifestari colective. Desigur, nu putem vorbi de u