Todor Arghezi: Testament
Poezie cu caracter programatic, Testament figureaza, în mod semnificativ, în fruntea întîiului volum de versuri, Cuvinte potrivite, publicat de Tudor Arghezi în 1927 fiind “ars poetica” argheziana.
Poezia Testament sintetizeaza esenta gândirii estetice argheziene. Ideea fundamentala a poeziei este legatura indisolubil(, organica, statornicit( între poet si stramosii lui, “ramura obscura”, oameni simpli, “robi cu saricile pline de osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia T. Arghezi considera ca are o datorie pe care trebuie s-o duca la îndeplinire. De aceea, dupa propria-i conceptie, creatia sa trebuie înteleasa ca singura zestre lasata urmasilor. Prima idee esentiala este aceea, ca poetul a înaltat prin arta sa cea dintâi “treapta”, si cea mai grea dupa un lung trecut de truda si suferin(( al generatiilor care l-au precedat. Urmasii lui au datoria sa porneasca de aici si sa urce cu nadejde cât mai sus, sa împrastie definitiv întunericul în care si-au dus existenta înaintasii lor. Din “osemintele” si “cenusa din vatra” a stramosilor poetul face un “Dumnezeu de piatra”, “Hotar înalt cu doua lumi pe poale/ Pazind (n piscul datoriei tale”. Într-un fel subtil, arta poetului capata un nou mod de militarism social în poezie, actul liric fiind transformat într-o razbunare a neferintelor strabunilor, caci în ea s-a strâns veninul tuturor generatiilor dinaintea lui. Verbul poetic se-ntoarce acum ca un “bici”, care “izbaveste-ncet, pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”. Finalul poeziei este edificator în acest sens: “Robul a scris-o, Domnul o citeste/ Fara a cunoaste ca-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei”.
A doua idee esentiala a poeziei este izvorul si natura artei, asa cum o concepe T Arghezi. Mai întâi poetul marturiseste foarte elocvent cum din “graiul cu-ndemnuri pentru vite” al strabunilor, s-au “ivit cuvinte potrivite”. Aceasta indica sursa principala a limbajului sau poetic: limbajul popular si familial al truditorilor pe ogoare. Din acest “grai” poetul selecteaza însa anumite cuvinte, care raspund mai bine conditiilor sale interioare si nazuintelor lui artistice, sugerând un mod anume de existenta: râpi, gropi adânci pe brânci, sudoare, bici, vite, plavani, ocara, sapa, sarici, r(bdat, durere, mânie, robi, adica lumea saraciei si a suferintei, a vietii în zdrente, sub blestemul mucegaiului, al bubelor si al noroiului, al oc(rii si al biciului. Poetul “framânta” însa îndelung aceste cuvinte “mii de saptamâni”, fapt care corespunde unuia dintre principalele sale principii în procesul creatiei: travaliul artistic intens si îndelungat, transfigurându-le si conferindu-le valori estetice inedite. Una din problemele artistice importante în gândirea poetului o constituie, în aceasta poezie, estetica urâtului. Poetul recurge, pentru prima data în lirica româneasca, la “zdrente” din care face “muguri si coroane”, iar din “bube”, “mucegaiuri si noroi”, isc( “frumuseti si preturi noi”. Pentru aceasta T. Arghezi promoveaza ideea ca în arta nu exista subiect urât sau frumos, ca în arta urâtul nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistica gresita poate genera urâtul, numai tehnica artistica urâta sau lipsa de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice.
În antiteza cu aceasta zona lexicala în care sunt surprinsi termeni ce dezvaluie o realitate sociala mizer(, cuvinte din “graiul” cu îndemnuri pentru vite al poporului, se configureaza o alta zona lingvistica în poezie, de data aceasta constituita din cuvinte care sugereaza domeniul artei, adica al lumii create prin transfigurarea materiei primare si ridicarea ei la o înalta treapta artistica: icoane, muguri, coroane, miere, vioara, frumuseti, pre(uri noi, etc. Cuvintele încarcate de mari potente stilistice si capacitati de plasticizare, cu un mare coeficient de materialitate, de concrete(e sunt parca d(ltuite în piatra, parca scapara prin alaturarea lor în versuri.
Esenta tehnicii artistice argheziene consta în îmbinarea traditiei cu inovatia, a “slovei de foc”, cea inspirata cu “slova faurita”, cea îndelung muncita.
În poezia Testament abunda expresiile figurate, care nuanteaza si sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentînd considerabil realitatea prezentata. Multimea de metafore si simboluri fac ca poezia sa dobândeasca mari reliefuri artistice [“seara razvratita care vine”, “cartea mea fiule-i o treapta”, “si leagane urmasilor stapâni”, “Le-am prefacut în versuri si-n icoane”]. Mentionam de asemenea si asocierile inedite de cuvinte, ca în epitetele: “nume adunat”, “seara razvratita”, “biciul rabdat” precum si unele comparatii care releva aceeasi sfera de viata a îndeletnicirilor aspre: “Ca fierul cald îmbratisat în cleste”.
Sintaxa poetica argheziana se caracterizeaza prin aglomerarea complementelor si propozitiilor subordonate înaintea propozitiei principale: “În seara razvratita care vine/ De al strabunii mei pâna la tine .../ Si care, tânar, s...