Timpul - analiza
I. „A turna în forma noua limba veche si-nteleapta”

Într-un articol din „Timpul” (6 Mai, 1881), Mihai Eminescu aclama cu insurgenta ca „oricine va vrea sa defineasca marele mister al poeziei si existentei, va vedea ca el consista în împrospatarea continua a fondului si pastrarea formelor. Forme vechi, spirit pururea nou.”
Acea anvergura de grand style a teoriei „formelor fara fond” sustinuta de Titu Maiorescu îi era familiara genialului sau prieten, Eminescu, întrucât criticul si „junimistii” erau deziluzionati de existenta unor forme lipsite de continut.
Esenta teoriei „formelor fara fond” atragea atentia faptului ca „în aparenta… avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatori, avem teatru, avem chiar o constitutie. Dar în realitate toate acestea sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar”. În contextul secolului XIX românesc, aceasta teza viza încurajarea unei productii autohtone de calitate, respingând împrumuturile neselective si imitatiile fara valoare. În realitate Titu Maiorescu si „junimistii” pledau pentru ridicarea fondului autentic la înaltimea formelor împrumutate.
Atras în sfera ideii-forta maioresciene cu privire la adevar si obiectivitate, Eminescu a mers totusi uneori, în poeziile sale, în „raspar” cu mentorul sau, însa a simtit benefic „radicalismul” maiorescian. „Prin Eminescu, teoria formelor fara fond va fi salvata de unilateralitate.” 1( El este cel care vede si partea mai putin reusita a criticului. Apropierea poetului de Junimea începe cu o detasare considerabila a tânarului de 20 de ani de ideile maioresciene din Observari Polemice. Eminescu este primul care intuieste pericolul alunecarii în neadevar, a celui ce sustinea cu somptuozitate adevarul. Altfel spus, asa cum nota si Nicolae Manolescu, poetul a sesizat esentiala „contradictie maioresciana”, masca cu care criticul de la „Junimea” lupta în contra „formelor