TUDOR ARGHEZI

Tudor Vianu afirma “de la Mihai Eminescu încoace lirica româneasca n-a cunoscut o alta realizare mai de seama, marcata de o originalitate mai puternica si cu repercusiuni mai întinse asupra întregului scris literar al vremii, decât acelea legate de Tudor Arghezi”. Vastul spatiu imaginar si tematica diversa si bogata au facut sa se vorbeasca admirativ despre “fenomenul arghezian”, despre “miracolul arghezian” sau despre “Marele Alpha”. În viziunea critica a lui Ov. S. Crohmalniceanu “Arghezi a deschis principalele drumuri ale poeziei românesti interbelice. Miraculoasa e siguranta cu care a intuit aproape toate formele liricii moderne. […] e placa turnanta a liricii românesti”
Poet, prozator si publicist de marca al literaturii române interbelice, reprezinta o personalitate greu definibila, controversata, însa fascinanta prin complexitatea ei. Numele sau adevarat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul Arghezi provine din Argesis, vechiul nume al Argesului. Debuteaza la 16 ani, în “Liga ortodoxa” a lui Al. Macedonski, sub semnatura Ion Theo. Conduce sau editeaza reviste cum sunt : “Cronica”, “Cuget românesc”, “Natiunea”, “Bilete de papagal”, este prezent în presa vremii peste 60 de ani, inaugurând un tip de proza scurta – tableta. Membru al Academiei Române, a fost distins cu numeroase premii printre care “Premiul International Herder”- 1965 . Volumele reprezentative în versuri sunt: Cuvinte potrivite(1927), Flori de mucegai (1931), Versuri de seara(1935), Hore(1939),Una suta una poeme(1947), 1907-Peizaje(1955), Cântare omului(1956), Stihuri pestrite(1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente(1964), Silabe(1965), Ritmuri(1966), Noaptea(1967). S-a afirmat si ca prozator, realizând opere narative, descriptive si memorialistice: Icoane de lemn(1929), Poarta neagra(1930), Tablete de cronicar(1960), Cu bastonul prin Bucuresti(1962), Pagini din trecut(1955), Lume veche, lume noua(1958), Ochii Maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-Vestire(193