Dramatismul existential
în Psalmi
PLAN
Introducere
Prezentarea dramatismului existential
Izvorul dramatismului existential
Elementele care definesc viata celui ce cauta neîncetat
Finalul plin de dramatism al psalmistului
Dramatismul existential în Psalmi
Psalmii reprezinta creatia cea mai importanta a lui Tudor Arghezi. Majoritatea Psalmilor au fost publicati în Cuvinte potrivite care este cel mai însemnat volum publicat de poet.
În Psalmi poetul este însetat de absolut. El cauta pe Dumnezeu, dovada a certitudinii perfectiunii. Este cuprins de îndoieli, îsi pierde rabdarea.
Din majoritatea Psalmilor publicati în Cuvinte potrivite reiese cautarea neîncetata, speranta între nadejde si îndoiala, credinta si tagada:
“Sageata noptii zilnic vârfu-si rupe
Si zilnic se-ntregeste cu metal
Sufletul meu deschis ca sapte cupe
Asteapta o ivire de cristal
Pe un stergar cu brâie de lumina!”
Izvorul dramatismului existential vine din aceasta cautare perpetua. Este drama celui nemultumit cu mediocritatea, a celui ce se simte marunt în fata fortei supreme:
“O nelinistita patima cereasca
Bratul mi-l zvâcneste, sufletul mi-l arde
Vreau sa pier în bezna si în putregai
Ne-ncercat de slava, crâncen si scârbit
Si sa nu se stie ca ma desmierdai
Si ca-n mine însuti tu vei fi trait”.
Este redata truda celui vesnic nemultumit: “ma muncesc din radacini si sânger”, “Si-mi simt sculate aripi de cocor”(Întoarcerea în tarâna), “ma strecor în lupta / În umbra lunii albe, cu lancea nalta rupta”(Cântare).
Elementele artistice definesc viata mediocra si frumusetea celui ce cauta neîncetat: “noroi”, “umilinta”, “noapte”- pe de o parte si “lumina”, “înaltimi”, “stele”, “cântec” pe de alta.
Astfel drumul în viata pare o zbatere neîncetata între urcare si coborâre, între victorie si înfrângere, între descoperire si neputinta de a gasi esenta, adevarul, pe însusi Dumnezeu: “Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vietii mele / Drept multumire sti-voi ca cerurile reci, / Vor strecura prin gauri lumina unei stele”(Nehotarâre).
Poetul adopta patru atitudini esentiale: umilinta, lauda, ironie, revolta si acuza.
Psalmistul apare ca o fiinta îndurerata, chinuita, singuratica, asaltata de rautatea dusmanilor si furtuna patimilor, supus trecerii nemiloase a timpului.
Este caracterizat ca “gârbovit”, “chinuit”, cu “ranile putrezite”, împresurat de rele, sarac si sarman, un “vas stricat”.
Poetul se vede “ca un copac pribeag uitat în câmpie”, “cu un fruct amar si cu frunzis tepos si aspru”, “sub cerurile goale, muncit din radacini si sângerând, rodind metale”, amintind de imaginea unui crucificat.
“Tare sunt singur, Doamne, si piezis
Copac pribeag uitat în câmpie
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru-n îndârjire vie”
Poetul nu este un “vas stricat” ci un “taciune” care arde încet, mistuit de patima cereasca:
“Nici rugaciunea nu mi-e rugaciune
Nici omul meu nu-i poate, omenesc
Ard catre tine-ncet ca un taciune
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”.
Refuzat de cer si de oameni, psalmistul reface drama cristica a singuratatii absolute, fara echivalent pe Pamânt si în Cosmos:
“Opaitele noptii se-aprind la mii de postii
Din tari de stele din ce in ce mai sus
Din fundul Marii Moarte pâna-n vapaia Clostii
Nu-i nimenea nemernic si singur ca Isus”.
Este înconjurat de dusmani, ocolit de prieteni, parasit de divinitate:
“Doamne, tu singur vad ca mi-ai ramas…
Dar si tu vad ca-ncepi glumi cu mine
Nu mai am suflet, nici inima, nici glas
Îs buruiana. Sunt un maracine”.
Bibliografie
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucuresti, 1989.
Tudor Vianu, Studii de stilistica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968.
Tudor, Arghezi, Poezii, Bucuresti, Editura Minerva, 1971
...