Universul liric bacovian
Bacovia devine un poet cu un contur distinct de la primul sau volum de poezii, “Plumb”, prin care se impune ca un poet autentic si original, cu o tonalitate cu totul noua in poezia noastra de pana atunci. In cadrul poeziei noastre simboliste, alaturi de Dimitrie Anghel, de Ion Minulescu si altii, Bacovia ocupa un loc aparte, tratand teme legate de peisajul varstelor geologice, de decorul asezarilor lacustre, ca si de viziunile provinciale mohorate si funebre din volumul “Plumb”. Prin poeziile sale, el creeaza inca de la inceput – cum avea sa scrie E.Lovinescu – “o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitat intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator,[…] o atmosfera de plumb, in care pluteste obsesia mortii si a neantului, o descompunere a fiintei organice”.
Cerul poeziei bacoviene e greu, “de plumb”, inabusitor; orizontul intre marginile caruia aceasta poezie isi vibreaza acordurile sumbre este inchis, cenusiu, strabatut de corbi negri, care taie vazduhul “diametral”.
In volumul “Plumb”, se creeaza indeosebi o viziune de infern, prin evocarea ploilor lungi, reci, a zapezilor nesfarsite, care iarna ingroapa totul sub caderile lor continue, viziunea ospiciilor, abatoarelor. Cu volumul “Scantei galbene” (1926) orizontul poeziei bacoviene pare sa se lumineze un moment, umbra continua de plumb e data putin la o parte, si în locul privelistilor dezolante, se profileaza burguri medievale si voievozi în haine violete, dintr-un îndepartat secol al XV-lea. Atmosferei macabre si apasatoare i se substituie acum un aer de idila primavaratica, madrigalul în locul litaniei si ironia îsi schiteaza zâmbetul complice.
În volumele Cu voi (1936) si Stante burgheze (1946) fibra ironica este adâncita cu mijloace rafinate si îmbogatita cu umor fin si discret. Deznadejdea surda a poetului si crisparea sufleteasca este închisa în versuri reflexive, de o notatie mai mult enigmatica, ambigua.
În general, Bacovia este un poet al orasului provincial. Poetul acorda atentie deosebita descompunerii oraselului provincial, mizeriei izolate; manifesta o preferinta maladiva pentru anotimpul galben al toamnei, când natura se pregateste de hibernare si când învelisul vegetal se ofileste, se usuca, piere descompus.
Bacovia este un poet al ploii, poate cel mai mare poet al sonetelor pluviale din literatura noastra. Peste târg, pretutindeni ploua fara încetare, obsedant, aparator, rece si dezolant ca în poeziile: “Note de toamna”;” Rar”; “Ploua”:
“Ploua, ploua, ploua
Vreme de betie
Si s-asculti pustiul
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua”.
(Rar)
Toamna Bacoviana e sumbra, mohorata, înfiorata de frigul din camere, de clipocitul murdar al noroiului calcat în picioare pe trotuare, de melancolia sumbra a tuberculosilor. Întregul peisaj e cuprins de fiorul înghetat al toamnei, al decorului macabru pe care “anotimpul galben” îl evoca poetului:
“E toamna, e fosnet, e somn
Copacii, pe strada, ofteaza
E tuse, e plânset, e gol
Si-i frig, si bureaza”
(Nervi de toamna).
Atmosfera pluvioasa serveste ca fundal preferat gravei tristeti a poetului, ea fiind inlocuita uneori cu tacerea apasatoare a iernii, strabatuta din cand in cand de croncanitul cardurilor negre de corbi.
Iarna bacoviana nu este surprinsa în maretia ei, ci poetul îi surprinde tocmai momentul critic, topirea, amestecul de ploaie si de fulgi, de frig si de singuratate, caracteristic mai ales începutului anotimpului alb:
“Si toamna si iarna
Coboara-amândoua
Si ploua si ninge
Si ninge si ploua”
(Moina).
Uneori exista impresia unei înzapeziri totale, a unei izolari complete a oamenilor între ei. Întregul târg pare a fi transformat într-un cimitir, usile nu se mai pot deschide, zapada a invadat totul:
“E ziua si ce întuneric
Mai spune s-aduca si lampa
Te uita, zapada-i cât gardul
Si-a prins promoroaca si clampa”.
(Decembre)
Primavara bacoviana este lipsita de tumultul, de veselia, de sperantele pe care le aduce acest anotimp. Reînvierea naturii, care este pentru poet doar “o noua primavara pe vechile dureri”, îi trezeste melancolia si-i intensifica pâna la înfiorare gândul unei existente inutile:
“Melancolia m-a prins pe strada
Sunt ametit
Oh, primavara iar a venit
Palid si mut
Mii de femei au trecut
Melancolia m-a prins pe strada”.
(Nervi de primavara)
Vara, poetul este coplesit de arsita dogoritoare si invadat de miasmele pe care le exalta descompunerea materiei organice sub soarele torid:
“Sunt câtiva morti în oras, iubito
Chiar pentru asta am venit sa-ti spun
Pe catafalc, de caldura-n oras
Încet, cadavrele se descompun”.
(Cuptor)
In poezia bacoviana , se infiripa d...