VENERE SI MADONA
de Mihai Eminescu


Opera „Venere si Madona” a fost scrisa de Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, apartinând perioadei marilor clasici. La 25 februarie 1866 publica prima poezie, “La mormântul lui Aron Pumnul”, ca în timpul scurtei sale vieti, Eminescu, sa poata publica un singur volum de poezii.
Titlul poeziei de fata denumeste înca de la început antiteza, figura de stil întâlnita la nivelul întregului text. Venera, zeita iubirii la romani, corespondentul Afroditei este, dupa relatarile lui Homer, fiica lui Zeus si sotia lui Hefaistos. În schimb, Madona este reprezentarea Maicii Domnului în artele plastice, femeie cu chip de înger. Înca de aici constatam antiteza între cele doua tipuri de femei: Venera, tipul femeii adulterine, ce e frumoasa, dar infidela sotului sau, iar Madona e considerata femeia ideala pentru ca e casta, pura, sfânta. Poetul vine cu proiectia femeii ideale asupra femeii iubite.
Poezia de fata este împartita în trei parti. Prima parte e compusa din primele patru catrene. Iata cum comenteaza Al. Philippide despre prima strofa: „Eminescu e din fire un bastinas al acestei lumi de care vorbeste în „Venere si Madona”: si el gândeste în basme, adica gândeste poetic. Totodata însa trebuie adaugat ca mintea lui e tot asa de potrivita si pentru abstractii, pentru cugetare pura; el avea cunostinte temeinice de filosofie si a tradus pasajele dei Critica ratiunii pure a lui Kant. Ce înseamna a gândi poetic? Gândirea poetica nu este creatie de imagini. Imaginea poate sa ilustreze o gândire poetica, nu se confunda însa cu aceasta. Gândirea poetica s-ar putea defini drept acea miscare a mintii care, trecând peste orânduiala obisnuita a fenomenelor, gaseste în lume apropieri si afinitati sau deosebiri si contraste care ne uimesc si ne dau sentimentul frumusetii.”
Tot în prima parte, Eminescu ne face portretul Madonei, care are „diadema de stele”, „surâsul blând”, „fata pala-n raze blonde, chip de înger, dar femeie”, ca în partea a doua Ven