Gibonii
Junglele din estul Asiei si din Oceania sunt aproape unicele medii de viata ale acestor maimute superioare, sau antropoide, ce apartin faunei din zona de clima ecuatoriala si tropicala. Ele sunt grupate în noua specii, ce traiesc în special în Sumatra, Peninsula Malaieziana si Thailanda, precum si în alte insule sau tari din sud-estul marelui continent. Dintre aceste specii, mai importante sunt: Siamangul, Gibonul Mâna-Alba, Gibonul cu par pe crestet, Gibonul Klass, Gibonul Unkava, etc.
Desi sunt maimute antropoide, maimutele asiatice (urangutanii, gibonii, etc.) nu se aseamana cu omul la fel de mult ca antropoidele africane.
Gibonii nu au par pe fata, a carei piele este de culoare închisa, în schimb majoritatea speciilor au fata încadrata de un “chenar” de blana de culoare diferita de cea a restului corpului. Femelele au de obicei aceeasi marime ca masculii, dar la majoritatea speciilor difera culoarea parului. De asemenea chiar speciile gibonilor pot fi recunoscute dupa par, la cele mai multe blana având o culoare cafenie cu nuante de gri-argintiu, însa blana gibonului Mâna-Alba este auriu-roscata.
Gibonii sunt animale arboricole, deci modul lor de deplasare, adaptat mediului de viata, este brachiatia, adica atârnarea în brate. Pentru a se deplasa astfel, ei au brate lungi si puternice, terminate cu degete lungi, ce se agata de ramurile copacilor ca niste cârlige. De asemenea, palmele sunt asemanatoare celor ale omului, cu degetul mare mai departat de celelalte degete; talpile picioarelor sunt late si au si ele degete lungi. Astfel, când sare de pe o creanga pe alta, gibonul are o viteza atât de mare, încât parca zboara.
Animale diurne, gibonii sunt activi mai ales dimineata si dupa-amiaza, odihnindu-se în timpul orelor caniculare. Folosind frunze si ramuri, ei îsi fac un culcus confortabil printre crengile copacilor, unde dorm în timpul noptii.
Majoritatea speciilor traiesc în adevarate “societati”, ce cuprind numeroase familii, alcatuite de obicei dintr-un mascul, o femela si maxim patru urmasi. S-a constatat ca masculul si femela din aceste familii nu se despart pâna la sfârsitul vietii lor. Grupurile de familii au anumite teritorii proprii, pe care le apara, neîngaduind prezenta altor specii de giboni acolo. Gibonii umbla zilnic pe teritoriile lor, parcurgând în medie un kilometru, în cautarea hranei. Sunt animale omnivore si se hranesc de obicei cu fructe, ele fiind hrana lor favorita, frunze, insecte, paianjeni, etc.
Împerecherea are loc la aproximativ 2-3 ani. Gestatia dureaza 7-8 luni, iar dupa aceea femela naste un singur pui, pe care îl tine un timp agatat de corpul ei. Mama îl alapteaza regulat în primul an, de-abia la începutul celui de-al doilea an ea separându-se de el si lasându-l “pe cont propriu”. Desi puiul înca de la 2-3 ani începe sa umble singur, se desparte de familie tocmai la 6-7 ani, iar dupa aceea îsi cauta o pereche si îsi întemeiaza propria familie.
O caracteristica mai speciala a gibonilor este cântecul. Orice gibon ce traieste în colectiv trebuie sa cânte. Zilnic, sau la câteva zile, ei cânta, de cele mai multe ori în zori. Cântecul poate dura de la câteva minute la 2 ore, iar animalele cânta în duet (masculul si femela), în cor (când li se alatura si alti giboni) sau solo. Când un gibon cânta solo, el se urca în vârful unui copac pentru a interpreta, iar când ajunge la punctul culminanat al “ariei”, sare din ramura în ramura, rupând frunze si crengi; i se alatura si ceilalti membri ai familiei, iar cântecul seamana cu un ritual oriental, însotit de tipete, fluieraturi, ciripituri, chiote si tot felul de sunete destul de ciudate.
Cântecele gibonilor au mai multe scopuri: ele anunta triburile vecine ca teritoriul este ocupat, sau pot avea un rol în reproducere, fiind un mod de comunicare între mascul si femela. Sunetele produse de giboni se aud de la o distanta de 2-3 kilometri.
Dintre toate speciile de animale, se spune ca gibonul Klass este mamiferul de uscat care cânta cel mai frumos.
Din pacate, actiunea omului are un rol negativ si în viata maimutelor antropoide asiatice. Multe au fost prinse si duse în gradini zoologice, unde o mare parte au murit din cauza captivitatii. Principalul pericol este însa distrugerea mediului lor de viata. Padurile ecuatoriale si tropicale se micsoreaza din ce în ce mai mult, iar animalele au fost nevoite sa traiasca pe teritorii mai mici, ceea ce a dus la cresterea agresivitatii si deci a mortalitatii lor, si la scaderea interesului animalelor fata de reproducere. Ar trebui luate masuri curând, sau aceste specii de animale, si nu numai ele, vor avea mult de suferit.  
...