Poluarea atmosferica II

Poluarea atmosferica – dupa definitia Comisiei Europene din 1967 – corespunde prezentei substantelor straine sau unei variatii importante a proprietatilor componentelor aerului, variatie care este susceptibila, tinand cont de cunostintele stiintifice in etapa respectiva, sa provoace un efect nociv, sau o imbolnavire.
Dioxidul de carbon ( CO2 ), constituent normal al atmosferei, este poluant atmosferic atunci cand concentratia lui depaseste 3 / 10000 in volume.
Poluarea atmosferei se datoreaza expulzarii in aer, mai ales deasupra marilor aglomerari urbane, a trei categorii de substante :
gaze ( dioxid de carbon, oxid de carbon, hidrocarburi nearse, hidrogen sulfurat, dioxid de sulf, amoniac, fluor, clor ) si aerosoli de metale sau oxizi ( de Pb, Hg si altele ).
particule lichide, care reprezinta emanatii din diferite procese industriale sau apar in aceasta forma prin procese de condensare chimica;
particule solide sub forma de fumuri de ardere, prafuri industriale, vulcanice sau prafuri provenit de la explozii atomice ( continand in special doi izotopi radioactivi periculosi Sr90, I131 ).
Din punct de vedere al felului surselor de poluare, produse de om
(artificiale) se disting :
poluare industriala - 20 – 25%
poluare casnica - 50 – 60 %
poluare datorata mijloacelor de trnsport - 20 – 25%

La agravarea situatiei si atingerea limitelor superioare ale gradului de
poluare contribuie o serie de factori : clima, pozitia geografica, natura si extinderea activitatii industriale.
Gazele reziduale si impuritatile sub forme de particule, aflate la
temperaturi superioare celei atmosferice, sunt evacuate sub presiune la mari inaltimi prin cosurile fabricilor. Ele au in continuare o miscare ascendenta pana la egalarea temperaturii lor cu cea a stratului de aer in care au ajuns. Apoi, particulele mari cad pe sol, in timp ce gazele si particulele fine sunt antrenate in miscarea straturi