Figurile semantice si transformarea lor in clisee
 
Discursul jurnalistic utilizeaza destul de mult figurile semantice – în primul rând metafora si metonimia – cu rol ornant sau explicativ. Nu e însa vorba, de obicei, de inovatii extreme, de asocieri surprinzatoare, cu functie estetica; figurile publicistice corespund mai curând cadrelor conceptuale generale, analogiilor si asociatiilor din viata cotidiana si din limbajul curent. Ele sunt deja uzuale, banalizate – sau devin astfel în interiorul stilului gazetaresc. Cliseele provenite din metafore si metonimii sunt adesea iritante prin recurenta, dar au avantajul accesibilitatii, al maximei comoditati, manifestate deopotriva în producerea si în receptarea textului. Exista însa si o tendinta de pretiozitate si de ostentare a efectului stilistic, care acumuleaza figuri semantice, ajungând sa produca efecte de comic involuntar.
 
Metafore publicistice
 
Abuzul metaforic a fost favorizat de limba de lemn a regimului politic totalitar, în ciuda aparentei incompatibilitati între rigiditatea formulelor fixe, a cliseelor de limba si de gândire si îndrazneala transferurilor de nume, a asocierilor semantice inovatoare. Metafora functiona, în discursul oficial si public, fie ca stereotip cu rol pur ornant, fie ca forma compensatorie, de aparenta regasire a libertatii si a valorilor individuale. Spatiul în care era permis jocul cu cuvintele si cu sensurile în stilul publicistic (reportaje, tablete, eseuri) a fost limitat, controlat si ferit de orice contact cu realul. S-a consolidat astfel un model al performantei discursive bazat, în cel mai bun caz, pe ingeniozitate stilistica: mult slabit, el a persistat totusi si dupa 1989. Câteva dintre manifestarile sale indica mai ales incapacitatea autorilor de a-si domina discursul, de a-l construi ca pe un întreg coerent: partile scapa de sub control, constituindu-se cel mai adesea într-o suita divergenta si chiar contradictorie de metafore. Cuvintele, folosite doar pentru sensul lor