Polifonia textului
 
Un vorbitor poate sa indice sursa informatiei pe care s-a bazat pentru o asertiune: limbajul îi ofera mijloace – lexicale sau chiar gramaticalizate – pentru a o face. Înscriind în enunt provenienta informatiei (perceptie directa, preluare de la altcineva, proces mental propriu de influenta), vorbitorul are si libertatea de a sugera o atitudine intelectuala fata de faptul numit: încrederea sau neîncrederea în adevarul sau. Atitudinea fata de afirmatiile altora poate oscila între confirmare, rezerva prudenta si neutra („el afirma ca a aflat prea târziu de întâlnire“) si dezacord: marcat de prezenta unor adverbe si expresii – chipurile, pasamite, vezi Doamne –‚ de folosirea conditionalului („el ar fi aflat, chipurile, prea târziu de întâlnire“) sau a prezumtivului (,,poate fi uitat“).
Discursul jurnalistic foloseste intens asemenea mijloace, ori de câte ori trebuie sa relateze nu fapte, ci enunturi ale altora; încearca astfel sa puna o oarecare ordine în multiplicarea vocilor textului.
 
Expresiile neîncrederii
 
În registrul familiar si popular al limbii române, vorbitorul dispune de mai multe mijloace pentru a-si indica rezerva sau distantarea fata de un mesaj reprodus în stil direct sau indirect, fata de o informatie care i-a parvenit de la cineva. Mijloacele lingvistice respective fac parte din categoria „evidentialelor“ (termen nu tocmai transparent în româna, copiind de fapt engl. evidentials); acestea indica în general tipul de sursa al unei informatii. „Evidentialele“ sunt studiate mai sistematic de destul de putina vreme, dar rezultatele obtinute pâna acum permit deja comparatii între limbi. De exemplu, la nivelul standard, româna foloseste, ca si alte limbi, conditionalul, pentru a marca dubiul, nesiguranta, neasumarea unei informatii primite: „În fapt, ar fi vorba de o remaniere mica“(RL 2781, 1999, 28).
În registrul popular se folosesc, în schimb, adverbe si locutiuni, expresii si propozitii cliseizate, a caror functie e si mai clara: c