Definire si clasificare a izvoarelor dreptului


Dreptul în egala masura tehnica si arta (a binelui si a echitatii – “jus est ars boni et aequi”), principiu de directie, de coeziune sociala ce da societatii caracterul de definit si coerenta, ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat si care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman în principalele relatii din societate, într-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, apararii drepturilor esentiale ale omului si statornicirii spiritului de dreptate are nevoie pentru a i se crea posibilitatea de a fi cunoscut si receptat, în esenta si continutul sau, de modalitati speciale de exprimare, aceste forme de exprimare purtând denumirea de izvoare ale dreptului (sau surse ale dreptului).
Analiza termenului “izvor de drept” i-a evidentiat doua sensuri: izvor de drept în sens material si izvor de drept în sens formal.
Trebuie facuta o distinctie între sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. În întelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare – relicve sau vestigii de civilizatie juridica).
Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise (actul normativ) de cele nescrise (obiceiul), pe cele oficiale (lege sau jurisprudenta) de cele neoficiale (obiceiul si doctrina), izvoarele directe (actul normativ si contractul normativ) de cele indirecte sau mediate (obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale – ele trebuind sa fie validate de o autoritate statala pentru a devenii izvoare de drept).
Izvoarele dreptului se mai clasifica de asemenea in izvoare potentiale (ce exprima posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) si în izvoare actuale (eficiente, determinate, operând pe relatii sociale concrete constând în toate actele normative în vigoare), dar si în izvoare de consti