INTRODUCEREA INSTITUTIEI LIBERARII CONDITIONATE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN SI EVOLUTIA ACESTEIA

În dreptul român, liberarea conditionata a fost introdusa prin legea de organizare a închisorilor din 1874, însa numai pentru monori, cu caracter de generalitate fiind introdusa abia prin legea penitenciarelor din 1929.
Codul Penal de la 1936 prevedea liberarea conditionata ca ultima etapa a regimului progresiv al executarii pedepsei închisorii. Institutia a fost în vigoare pâna în 1950, când a fost înlocuita cu liberarea înainte de termen, care consta în punerea în libertate neconditionata înainte de termen, a condamnatului, pe baza muncii prestate si cu conditia bunei conduite în timpul executarii pedepsei. Ea a fost mai amplu reglementata prin Decretul nr. 720/ 1956 si a ramas în vigoare pâna la 1 ianuarie 1969, când a fost abrogat si a fost reintrodusa prin punerea în vigoare a noului cod penal, institutia liberarii conditionate. S-a considerat ca liberarea conditionata este preferabila liberarii înainte de termen.
Prin Legea nr. 140/ 1996, institutia liberarii conditionate a fost modificata în sensul maririi fractiunilor de pedeapsa pe care condamnatul trebuie sa le execute pentru a obtine liberarea conditionata.

NOTIUNE

Scopul executarii pedepsei, potrivit legii penale (art. 52, alin. 2, Cod penal), este formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala.
În anumite cazuri, functia reeducativa a pedepsei se poate realiza înainte de executarea ei integrala, prin privare de libertate si, ca atare, condamnatii respectivi pot fi liberati conditionat, daca sunt întrunite anumite conditii legale. Aceasta posibilitate constituie un stimulent important pentru reeducarea lor (art. 59-61 Cod penal si art. 25-28 Legea nr. 23/1969).
Liberarea conditionata este o institutie de drept penal material (substantial) complementara regimului executarii pedepsei închisorii la un loc