Descartes
Opere:
1637: “Discurs asupra metodei” corespunde nevoilor noi intelectuale ale timpului, care este satul de logica si de stiinta aristotelica.
1641: “Meditatiile metafizice” în latina; conceptia metafizica a lui Descartes.
Metafizica este cunostinta primelor principii. Pentru a cladi o filozofie, aceste prime principii trebuie bine asigurate, trebuie sa fie absolut certe. Descartes îsi da perfect seama de aceasta; de aceea primul moment al filozofiei sale va fi de a pune în îndoiala toate cunostintele pe care le-a primit pâna acum. Scopul era de a gasi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care sa poata cladi tot restul. Descartes va constata, deci, ca simturile îl însala, va pune în îndoiala chiar faptul ca are corp.
Desi toate lucrurile, cele care ne par mai sigure au fost puse în îndoiala, ramâne totusi ceva sigur si anume faptul ca eu gândesc, ca ma îndoiesc. Daca ma gândesc si ma îndoiesc, este sigur ca exist. Formula sa va fi “Cogito, ergo sum”. Aceasta înseamna însa ca constiinta gândirii, deci a sufletului este mai sigura decât constiinta pe care o avem despre lumea exterioara. Credinta obisnuita ca nu cunoastem nimica mai sigur decât aceasta lume a simturilor pe care o atingem, a vedem, este astfel rasturnata.
Corpurile nu ne sunt deci cunoscute prin simturi cu certitudine. Singura certitudine absoluta este a existentei noastre, noi care gândim si ne îndoim. Dar aceasta înseamna ca constiinta sufletului este mai sigura decât aceea a corpurilor. Substanta este gândirea, iar substanta corpurilor este întinderea. Prin gândire Descartes întelege nu numai gândirea în sens restrâns, ci si perceptia, vointa.
În ceea ce priveste natura corpurilor, ea fiind întinderea, ea este în ultima analiza de natura geometrica, mecanica. Fenomenele corpurilor sunt provocate de miscare. Prima lege a naturii este ca fiecare corp continua sa ramâna în starea în care se afla (inertie) si ca el nu se misca decât când este miscat de un alt corp. Totul se petrece dupa legi determinate, necesare. Lumea este o mecanica universala.
Lumea corpurilor si lumea spiritelor formeaza astfel pentru Descartes doua lumi cu totul diferite, doua substante diferite. Fiinta umana uneste si ea amândoua substantele prin relatia care exista între suflet si corp.
Despre natura spiritului uman si ca el este mult mai usor de cunoscut decât corpul:
“Prin corp înteleg ca tot ce este terminat printr-o figura, ce poate fi cuprins într-un loc sau umple un spatiu în asa fel încât sa fie exclus orice alt corp care poate fi simtit sau prin atingere, sau prin vedere, sau prin auz, prin gust sau prin miros, care poate fi miscat în mai multe feluri, nu prin el însusi într-adevar, dar printr-un lucru, strain, care-l atinge si de la care primeste un soc. Caci nu credeam ca apartine naturii corpurilor de a avea puterea de a se misca singure, ca si aceea de a simti sau de a gândi…”
Caracteristicile sufletului:
“Primele sunt ca ma hranesc si ca merg. Dar daca este adevarat ca n-am un corp, atunci este adevarat ca nu pot nici merge, nici sa ma hranesc. Un altul este faptul ca simt. Dar nu poti simti fara corp, în afara de faptul ca am crezut câteodata ca simt unele lucruri în timpul somnului pe care, la desteptarea mea, am recunoscut ca nu le simtisem. Un alt atribut este ca gândesc si gasesc aici ca gândirea este un atribut care-mi apartine; ea singura nu poate fi desfacuta de mine. Eu sunt, eu exist, aceasta este sigur; dar cât timp? Atâta timp cât gândesc; caci poate s-ar putea întâmpla ca daca as înceta de a gândi, sa încetez în acelasi timp de a fi.”
...