Temporalitate si educatie



Educatia, în calitate de proiect dar si de fenomen real, se raporteaza la coordonatele temporale si implica o anumita succesivitate în timp. Orice proiect formativ presupune o modelare si o supunere a duratelor, o lupta cu timpul, cu vremurile, cu istoria. Procesul ca atare înseamna o devenire în plan cronologic, o transformare în timp a indivizilor sau societatilor. Educatia este un soi de actualizare memoriala, un fenomen de readucere în prezent a unui capital inepuizabil, care este cultura omenirii. Devenirea preconizata de educatie înseamna nu numai schimbare a unor proprietati interioare, personale, ci si o gestionare inteligenta a unor surse date cum ar fi timpul. „Cel mai important în educatie nu este sa câstigam timp, ci sa-l pierdem” – scria Comenius cu câteva secole în urma. Iar Jean Jacques Rousseau nota si el: „cea mai utila regula a oricarei educatii este de a sti cum sa pierdem timpul”. Sa-l pierdem cu folos, de buna seama, sa lase urme palpabile, vizibile, de durata în modul nostru de a fi sau de a face.
Timpul educativ este o secventa a timpului social specializat în pregatirea subiectilor în a accede la cultura epocii, în însusirea unei profesiuni, în formarea unor conduite prescrise de societate, în achizitionarea unor informatii specifice. Timpul educativ este perioada în care subiectii parcurg un program de formare (direct sau indirect, explicit sau implicit) la nivelul unor instante precum familia, scoala, institutiile culturale, biserica, armata etc. Chestionarea timpului, ca problematica, incumba de la început o pozitionare pedagogica pentru ca timpul este un analizator social, o perspectiva de racordare la existenta, un factor de eficacitate pragmatica a propriilor actiuni. Schimbarile si accelerarile de ordin social vor reverbera într-un mod specific si la nivelul temporalitatii scolare.
Timpul social fiinteaza ca un loc de conjunctie a duratelor individuale, cu continuturi diferite, ca un simbol unificat, con