EPOCA NEWTONIANA


Stiinta a luat un mare avant in anii Revolutiei Stiintifice , iar intre 1660 si 1734 si-a gasit formele de organizare care îi lipsisera pana atunci. Aceasta perioada a fost dominata in mare masura de ideile lui Issac Newton si, intr-un grad mai mic, de cele ale lui Gottfried Willhem Leibniz.

Metoda stiintifica

Cea mai importanta lucrare stiintifica din cea de-a doua jumatate a sec.XVI a fost Principia lui Newton. Nu numai ca aceasta a devenit fundamentul fizicii pentru urmatorii 200 de ani, dar a construit si baza metodologiei stiintifice, care si-a facut treptat intrarea in studiul fenomenelor naturale. În comparatie cu Descartes, care a pledat pentru deducerea legilor stiintifice din principiile metafizice, Newton si-a fundamentat teoriile pe cercetarea atenta a fenomenelor naturale. El si-a denumit metoda ca fiind a “analizei si sintezei”, adica o procedura care cuprindea atat o etapa inductiva, cat si una deductiva. Teoriile sale rezultau din observatii; apoi utiliza aceste teorii pentru a descrie alte fenomene. În practica, totusi, stiinta nu opereaza strict în conformitate cu metodologia stiintifica. Cele mai importante descoperiri ale lui Newton au fost probabil produsele intuitiei, pe care el le-a sustinut apoi cu ajutorul experimentelor, rationamentelor si matematicii.
Potrivit conceptiilor lui Newton, fiecare fenomen natural putea fi explicat în cele din urma prin legi matematice, modul acesta de abordare al problemelor stiintifice nefiind neaparat în contradictie cu religia. De fapt, atat Newton, cat si Leibniz erau profund credinciosi. De exemplu, Leibniz interpreta legile fizice ca o cale adoptata de natura pentru a dobindi maximum sau minimum din anumite calitati fizice. Existenta unei orientari in legile naturii implica, din punctul lui de vedere, prezenta unei “Fiinte Perfecte” care crease universul.
Totusi, în acea perioada a avut loc separarea fizicii de metafizica (sau filozofie).De exemplu, Newton a acceptat ideea ca gravit