Geneza Carpatilor românesti



Dintre cele trei principale trepte de relief ale teritoriului tarii, cununa muntilor se impune, fata de regiunile înconjuratoare, nu numai prin pozitia centrala pe care o ocupa ori prin altitudine, ci în mod deosebit prin faptul ca toate celelalte unitati teritoriale pâna la periferie prezinta multiple legaturi genetice cu Carpatii, România fiind considerata drept „tara carpatica”. Acestea sunt si motivele pentru care în urmarirea genetica a reliefului începem cu aria muntoasa.
În limbajul obisnuit, Carpatii sunt considerati „munti tineri”. Este fara îndoiala o tinerete relativa chiar la scara geologica a timpului, întrucât în linii mari ei s-au format în perioada de la sfârsitul erei mezozoice si într-o buna parte a tertiarului, fapt comun pentru întregul sistem muntos dezvoltat în geosinclinalul alpino-carpato-himalaian, care strabate dintr-un capat în altul doua continente. De fapt însa, realizarea ca munti a Carpatilor a fost mai înfaptuita într-o perioada mult mai îndelungata, printr-o evolutie foarte complexa, în care faze succesive de orogeneza (adica de cutare) ori simple miscari pe verticala însotite adesea de falieri (adica de rupturi) erau urmate de epoci de sedimentare sub luciul apelor marii ori de eroziune, prin agentii atmosferici si gravitationali. Toate au la un loc, dupa o îndelungata conlucrare ori înfruntare, au înfaptuit unul din cele mai lungi lanturi muntoase ale Terrei, în cuprinsul caruia Carpatii reprezinta un mic fragment, cu unele particularitati si trasaturi proprii.
Este drept ca faza cutarilor de la sfârsitul cretacicului superior (ultima perioada a erei mezozoice) si cele din neozoic (tertiar), au fost hotarâtoare în trasarea contururilor principale ale lantului carpatic din România, dar pe de o parte acestea au fost urmate de noi reluari ale cutarilor si de înaltari verticale târzii (pliocen-cuaternare), care au completat si desavârsit structura muntilor, pe de alta parte ele au fost precedate de miscar