Alexandru Ioan Cuza

Cuza-Voda nu era un om solemn, pompos, formalist. Nu invatase nicaieri eticheta Habsburgilor si ceremonialul lui Carol Quintul sau al lui Filip Tenebrosul; nu stia si nu voia sa stie cum se oranduiesc la un jubileu faitoanele, de la cele mai maret oaspete strain pana la cel din urma lingau de curte si de ograda.Eticheta a suferit continuu de pe urma unui Domn care se cufunda bucuros de randurile multimii, ca sa afle, ca sa indrepte, ca sa pedepseasa si sa mangaie, ca sa miluiasca pe ascuns de ochii lumii,-cum a facut apoi, pastrandu-I mostenirea, buna si miloasa lui sotie-, cu un cuvant ca sa raspunda nevoii sufletesti a neamului acestuia, de a fi iubit de suveranul sau si de
a-l iubi in schimb, calduros, fara rezerve, din toata inima.
Si totusi el a ramas cel dintai din poporul sau. Ceva il ridica mai presus de ceilanti: aceea ca nimeni nu-si facea datoria mai viteaz, mai dispretuit de orice meschina prudenta, mai infruntator al celor mai strasnice primejdii decat el.
Sufletul lui intreg era schimbat. Prin gura lui nu mai vorbea un om, ci, cum se cuvine pentru un stapanitor de oameni, un neam intreg. Intruparea natiunii era el in gand si grai. Cel dintai fior de mandrie l-a avut generatia de atunci cand s-au auzit cuvintele mandre cu care el vorbea Turcilor, cabinetelor europene, proclamand o Romanie mandra.
Amintiti-va pe acele din ultimul mesagiu, cu cateva luni inainte de abdicarea, acele demne cuvinte, prin care nega, de pe tron, orice ambitie pentru sine si, amindu-si de ceea ce fusese, fagaduia, cu gandul la principele strain, pe care-l pregatise un colonel Cuza, bun modest si harnic patriot, intors intre tovarasii sai de odiniora pentru a lucra mai departe la binele tarii si neamului.
Si vorbe mari, in cea mai simpla forma, gasea el, nu numai pentru cei de sus si in clipele cand privirea tuturora era indreptate asupra lui, ci si atunci cand, in cabinetulsau de lucru, se indrepta spre un ofiter din