Alexandru Ioan Cuza III

Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1820, Husi, 15 mai 1873, Heidelberg) a fost domnitorul (1859-1866) Principatelor Unite ale României
Cuza apartinea unei familii de boieri români si a primit o educatie europeana. În anul revolutionar 1848, în Moldova si Tara Româneasca s-au iscat revolte. Cea din Moldova a fost suprimata repede, dar în Tara Româneasca, revolutionarii au preluat puterea si guvernat pe timpul verii acelui an. Tânarul Cuza, având un rol important a fost trimis la Viena ca prizonier, dar a evadat la scurta vreme.
Dupa aceea, a urmat o scurta cariera în armata moldoveneasca, devine ministru de Razboi în 1858 si a reprezentat Galatiul în întrunirea de la Iasi, având sprijinul puterilor europene sa nominalizeze un principe al Moldovei. Cuza a fost un orator proeminent în dezbateri, sustinând uniune celor doua principate, Moldova si Tara Româneasca. Însa nu a fost ales un principe strain, ci a fost ales el însusi domnitor al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 (17 ianuarie Gregorian) si al Tarii Românesti pe 24 ianuarie 1859 (5 februarie Gregorian). Astfel colonelul A. I. Cuza realizeaza o uniune de facto a celor doua principate românesti, care va fi pâna la urma acceptata de puterile europene la Congresul de la Paris, pe 18 octombrie 1858. Unirea fiind declarata legal trei ani mai târziu pe 24 ianuarie/5 februarie 1862, numele noi tari fiind România, iar capitala Bucuresti.
Cuza nu era un diplomat si îi lipsea originea regala, dar stia cum sa aleaga ministri si colaboratori de la care sa obtina sfaturi pretioase. Imediat a obtinut acceptul sultanuluji de a avea un parlament unificat si un cabinet pentru restul vietii sale, obtinând astfel garantia unei Românii unite pe timpul vietii sale.
Asistat de consilierul Mihail Kogalniceanu, un lider intelectual al revolutiei din 1848, Cuza a initiat o serie de reforme care a contribuit la modernizarea societatii românesti si a structurilor de stat, inclusiv:
Legea averilor manastiresti, secularizarea