Imperiu si papalitate





In Evul Mediu, papa si Sfantul Imparat Roman erau priviti drept capi ai crestinatatii, iar conflictele dintre ei au afectat istoria Europei pana in vremurile noastre.
In secolele agitate ce au urmat dupa caderea Imperiului Roman de Apus, papa s-a impus ca autoritate catolica suprema in Europa. Avand nevoie de un aliat puternic, a apelat mai intai la francezi, al caror conducator Charlemagne a fost incoronat imparat de Papa Leo al III-lea. Mai apoi, Imperiul Carolingian (al lui Charlemagne) s-a destramat, insa imparatul Germaniei Otto i-a luat locul lui Charlemagne, fiind incoronat imparat in 962. Mai mic decat fostul imperiu al lui Charlemagne, imperiul nou creat - denumit mai tarziu Sfantul Imperiu Roman - se intindea intre Germania si nordul Italiei; cu toate acestea, imparatul era considerat un conducator crestin profan, precum si protectorul si aliatul papei.

Lupta pentru putere
Primii imparati ai Sfantului Imperiu Roman erau majoritatea aliati ai Papei. Acestia au intervenit de nenumarate ori in agitatele alegeri papale si in luptele purtate de Imperiul Roman, eliminandu-i in acelasi timp pe papii nedemni de functiile lor, asigurandu-le acestora succesori. Ultimul imparat care a procedat in acest fel a fost Henry al III-lea (1039-56), un sustinator al miscarii reformatoare Cluniace in cadrul bisericii. Acesta a reusit sa se impuna mai ales cand varul sau Papa Leo al IX-lea (1049-54) s-a dovedit a fi un bun reformator, ce calatorea in intreaga lume si lupta impotriva abuzurilor de orice fel. Autoritatea papala s-a facut si ea simtita. Nicholas al II-lea a fondat la Roma Colegiul Cardinalilor, membrii acestuia avand dreptul de a alege papii, luandu-le astfel acest drept nobililor romani si imparatilor.

Acest lucru a reprezentat doar o simpla etapa in lupta pentru eliberarea bisericii de sub interventiile laice (neclericale). Unnatoarea etapa i-a situat pe papa si pe imparat in conflict direct, imparat