Provenianta religiilor
 
1.     Ipoteza naturalista
 
În privinta provenientei religiei sunt mai multe ipoteze.
Una dintre acestea este asa numita “ipoteza naturalista” expusa înca de poetul Titus Carus Lucretius (96- 55 î. de Hr) în lucrarea sa “De rerum natura”(Despre natura lucrurilor)(avea 6 carti). Lucretiu zice ca ideea de Dumnezeu apare ca rezultat al fricii omului primitiva în fata fenomenelor naturale îngrozitoare. Deci “timor fecit deus” si neputinta omului de a explica fenomenele naturale.
Credem însa ca Lucretius nu are dreptate.
“Existenta fenomenelor naturale primejdioase, cum ar fi inundatiile cutremurele, uraganele, înca nu duc neaparat la fantezii religioase”,- zice V. D. Timofeev, un cercetator contemporan al religiilor (Osnovnîe voprosî naucinogo ateizma, Moscva, 1966, p. 36.).
Chiar daca omul a fost impresionat de imensitatea naturii, nu se poate explica trecerea de la senzatia acestei imensitati materiale la ideea de fiinte spirituale, care sunt cu totul diferite decât materia. Dupa cum atesta istoria religiilor, nu realitatile naturale imense ca soarele, muntii, au fost divinizate la început, ci fiinte neînsemnate ca marime: sopârla cangurul. sarpele, broasca, sau plante mici, uneori chiar si cele mai inofensive obiecte ca piatra, copacii, fenomenele cosmice devenind abia mai târziu obiecte de adoratie. Si apoi cine a dovedit ca omul primitiv avea frica de natura. Aceasta presupunere este mai mult o nascocire a oraseanului contemporan, care într-adevar simte frica daca nimereste într-o padure deasa si îndepartata, pentru ca el este strain acelui mediu în care nimereste. Omul primitiv era la el acasa în sânul naturii, tot asa ca si omul contemporan este la el acasa în oras.
 
2.   Ipoteza animista
 
Aceasta ipoteza pleaca de la însusirea omului primitiv de a anima (de la latinescul “animare”- a însufleti), a însufleti obiectele din natura dupa asemanarea cu omul.
Dupa teoreticianul animist E. Tylor, omul a ajuns la constiinta propriului suf