Definirea conceptului de personalitate
          Analiza functionalã a diferitelor elemente luate separat dã rezultate pozitive numai atunci când le considerãm ca verigi aflate în strânsã legãturã ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, functiile si însusirile psihice; întregul -  Personalitatea. Problema personalitãtii ocupã azi un loc central atât în cercetãrile teoretice cât si aplicative. Cu toate acestea, în afarã de „inteligentã” , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex si nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definitii, iar astãzi McClelland gãseste peste 100 de definitii ale termenului. Se apreciazã cã la ora actualã pot fi delimitate cu usurintã cel putin 10 – 12 scoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numãrã: teoria psihanaliticã (S. Freud, A. Adler, K. Jung, s.a.); teoria factorialã (G. Allport); teoria personalistã (C. Rogers); teoria organismicã; teoria socio-culturalã s.a.
         Fiecare dintre aceste teorii urmãreste sã gãseascã un cadru specific de referintã si un început unic care sã deducã întreaga constructie. Unii autori încearcã sã exprime în definitie caracterul complex al structurii personalitãtii, accentuând asupra ordinii si regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice si socio-culturale. Astfel Sheldon defineste personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambiantã. R.B.Cattell considerã personalitatea o constructie factorialã dinamicã, exprimatã în modalitatea rãspunsurilor la situatii. G. Allport derivã sensul notiunii de personalitate în intersectarea structurilor bazale, tipologice si individuale.
         În ciuda deosebirii punctelor de plecare si a procedeelor de analizã, majoritatea autorilor contemporani relevã, în calitate de radical comun al definirii personalitãtii, atributul unitãtii, integralitãtii, structuralitãtii