Domnul Iisus spunea: „Ce ar folosi unui om sa câstige toata lumea daca si-ar pierde sufletul?”. Cu siguranta ca nimic nu poate fi mai important decât sa fii un om care a primit mântuirea Lui Dumnezeu.




Dumnezeu este o Fiinta spirituala si nu una fizica (Ioan 4,24; 2 Cor. 3,17-18). Un spirit nu este alcatuit din carne si oase (Lk. 24,39). El nu este ca lucrurile fizice (F.A. 17,29; Rom.1,23). Din moment ce asa stau lucrurile, cum explicam faptul ca Biblia Il descrie pe Dumnezeu ca având un corp, lucru pe care l-am înteles din referirile la mâinile, bratele, ochii, picioarele, urechile etc. Sale? Aceste referiri sunt reprezentari antropomorfice (atribuind trasaturi umane unor lucruri
care nu sunt omenesti) si simbolice menite sa aduca Infinitul la o scara compatibila cu întelegerea noastra limitata. Daca ne sta în putere sa cunoastem câtusi de putin caile Lui Dumnezeu, acestea trebuie sa ne fie transmise într-o forma pe care s-o putem întelege, exprimata într-un limbaj croit dupa standardele umane. Desi termenii antropomorfici sunt extrem de nepotriviti, ne-ar fi mult mai greu sa-L întelegem folosindu-ne de afirmatii strict metafizice abstracte.

În mintea oamenilor de rând, în sufletele celor credinciosi si chiar celor necredinciosi, Dumnezeu este acea divinitate ce traieste undeva în alta lume, accesibila noua doar dupa moartea fizica, un Univers, poate, nedescoperit si nepalpabil. El apare ca Cel ce judeca si pedepseste tot ceea ce se întampla pe pamânt, Stapânitorul lumii si Cel atotstiutor, în fata caruia nu poti ascunde nimic. Unii, mai sceptici, cred ca Dumnezeu este însusi constiinta noastra si se naste din propriile noastre temeri si emotii, altii spun ca nu exista nici o explicatie pentru El si nici nu ar trebui cautata vreuna.

Marea surpriza mi-a fost explicatia dictionarului: „fiinta imaginara, considerata în diferite religii creator al lumii“, explicatie ce insinueaza inexistenta acestei „fiinte, creator al lumii“. Astfel îmi apare în minte între