Rock-ul si religia: antagonie sau simbioza?

Recent am citit un eseu pe internet unde se spunea ca muzica rock indeamna ascultatorul la consum de droguri, alcool, la violenta si chiar la rituri satanice. La primele invinuiri raspund ca este o pura intamplare ca si adeptii genului rock consuma droguri. Dependenta de droguri este o problema medicala care tine foarte putin de muzica pe care o asculti sau de filmele pe care le vezi. De asemenea, nici violenta nu tine de muzica pe care o asculti ci de firea ta – in muzica rap, spre exemplu, se indeamna mult mai mult la violenta si la consum de droguri sau alcool.
Cat despre faptul ca muzica rock e satanica, mi se pare de asemenea fals. Putem spune ca inca de la inceputurile sale furtunoase (Elvis Presley, Bill Haley, Jerry Lee Lewis, Little Richard, Chuck Berry si, in cele din urma, incontestabilul fenomen Beatles) rock-ul a fost numit satanic. Genul acesta muzical, atat de indragit de unii si atat de urat de altii, a creat controverse din primul moment si intotdeauna a trebuit sa lupte impotriva unor catalogari inguste de tipul “creatie satanica”, “ritual pagan” si orice alta eticheta la indemana criticilor genului. Ironia face ca rock-ul sa izvorasca tocmai din muzica religioasa, din psalmii carea preamaresc creatia divina si intelepciunea biblica.
Inca din anii ’30-’40, in bisericile comunitatilor de culoare din Statele Unite se putea auzi o muzica absolut unica. Era – pe atunci in faza incipienta – ceea ce azi numim soul sau R&B. Era cu totul neobisnuita, mai ales pentru slujba de duminica, dar versurile vorbeau tot despre Iisus si apostoli, despre Avraam, despre Moise si despre Iov. Cu alte cuvinte spiritul era la fel de crestin, doar ritmul era ceva mai alert. Evident ca nu a durat mult pana un pusti noncoformist din Tennessee, pe nume Elvis Aaron Presley, sa isi dea seama de potentialul extraordinar al acestui gen de muzica si sa vrea sa il popularizeze. Reusita sa este indiscutabila si poate cu atat mai insemn