D I N L A R G
Octavian Goga
Originar din Rasinarii Sibiului, Octavian Goga avea sa ajunga "...poet
national totodata si pur ca si Eminescu”(George Calinescu). Învatamântul preuniversitar l-a urmat la Sibiu si Brasov , iar cel universitar la Budapesta, în cadrul Facultatii de Litere si Filosofie. Debutul sau literar a fost gazduit de “Tribuna”(1897). Versurile, “încercari tineresti”, dupa cum le apreciaza poetul, sufera de epigonism eminescian, de unele ecouri ale poeziei lui Uhland, Schiller si Heine, ale caror versuri au circulat, prin multe traduceri, în acea vreme. Importanta este si influenta poezie a lui George Cosbuc, care a orientat scrisul lui Octavian Goga, înca de la debut, spre realitatile social-istorice ale satului transilvanean. În anul 1902 apare sub îndrumarea lui Goga revista “Luceafarul” , publicatie ce continua în parte programul “Tribunei” lui Slavici, traditiile presei transilvanene si ale orientarilor samanatoriste. “Luceafarul” a gazduit multe din poeziile care I-au adus renume, poezii regasite mai târziu în volume: “Poezii”(1905), “Ne cheama pamântul”(1909),”Din umbra zidurilor”(1913). Goga nu a fost numai poet, el cochetând si cu dramaturgia: “Domnul notar”(1914). În anii premergatori intrarii României în Primul Razboi Mondial scrie poeziile regasite în volumul “Cântece fara tara”(1916). Membru al Academiei Române din 1920, în locul ramas vacant în urma mortii lui Cosbuc, se face cunoscut în viata literara interbelica cu putine lucrari : piesa “Mesterul Manole”(1928), volumul de evocari “Precursorii”(1930) si traducerea integrala a “Tragediei omului” de Madach(1934). În anul 1938 se stinge din viata, iar un an mai târziu apare volumul “Din larg”.
Poezia lui Goga se defineste, în primul rând, prin posibilitatea ei netarmurita de a comunica experiente profund omenesti. Urmând dialectica dintre individual si general în poezia bardului transilvan, T. Vianu facea o remarca pretioasa: “Izvoarele unor astfel de cântece stau în afara de poet si glasul acestuia nu se împartaseste multimilor decât dupa ce le-a primit în sine, dupa ce le-a transformat în sânge si carne de-ale sale prin miracolul unei adevarate eucharistii poetice".
O. Goga a fost un poet militant, un poet social, care uita de propriile-i necazuri, fiind chinuit de durerile celor multi si oprimati. Figura bardului de la Rasinari se încheaga însa nu numai din aceste versuri, ci din întreaga lui opera. Desi în poezia lui îsi fac loc si unele sentimente intime, totusi, privita în ansamblu, creatia în versuri a lui Goga reflecta atitudinea poetului cetatean, cum de altfel l-au apreciat si contemporanii: “traind pe pamânt si între semenii lui, lupta pentru idealurile acestora, cânta luptând si lupta cântând.” (Al. Vlahuta).
Goga a urmarit din frageda copilarie viata satului în toata complexitatea ei, cu toate figurile lui reprezentative. A fost martorul framântarilor taranilor, de la botez pâna la coborârea în pamânt. Sufletul a vibrat la toate durerile satului, scrisul lui devenind în tot ce este mai temeinic în creatia poetului “cântarea patimirii noastre”. În poeziile lui Goga, mai cu seama în primul volum , nu este vorba de o durere individuala, particulara a poetului sau a unei persoane oarecare, ci de durerile traite de satul transilvanean de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Goga se deosebeste de samanatoristi în viziunea de ansamblu asupra satului, prin permanenta tendinta de a scruta adânc aspectele sociale ale vietii satului. El nu idealizeaza nici satul si nici taranul, nu se limiteaza la surprinderea elementelor pitoresti, decorative. Dimpotriva, în conceptia lui Goga taranul nu are pe nimeni care sa-l apere: “si nimeni truda nu v-alina”, el, taranul traieste o viata istovitoare: “A voastra-i jalea cea mai mare, /A voastra-i truda cea mai sfânta”. De aceea poetul lor le închina aceste versuri convertite în imn si elegie: “Al vostru-i plânsul strunei mele, /Crestini ce n-aveti sarbatoare, /Voi, cei mai buni copii ai firii, /Urziti din lacrimi si sudoare”.
Opera sa a avut un caracter mesianic, vizionar si profetic, anuntând un viitor în care poporul va fi izbavit, vremea razbunarii va coincide cu ziua cea mare a bucuriei. El a vazut altfel taranul decât Cosbuc sau Alecsandri, el privind satul total, sintetic, colectiv (precum in “Plugarii”, “Clacasii”, “Noi”, “Oltul”) dar si prin figuri reprezentative pentru realitatea rurala a acelor timpuri (portretele realizate în “Apostolul”, “Dascalul”, “Dascalita”, “Lautarul”), creând astfel figuri memorabile ca preotul Ionis (“Casa noastra”) sau cea a lui Popa Solomon.
În creatia sa este izbitoare frecventa metaforelor si a termenilor de origine religioasa, termeni si structuri biblice, invocatii (“rugaciune”, “Doamne”, “Parinte”, “Stapâne”, “Altar”, “strana”, ”icoana”, “ispita”, “tamâie”). Desi apar termeni eclectici, poezia sa nu are un caracter religios, ci social deoarece ...