Mihai Eminescu: Luceafarul

Luceafarul este publicat în anul 1883 în Almanahul Societatii Academice Social Literare "România Juna" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publica poemul în editia sa de versuri de la sfîrsitul anului 1883. Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceasta idee este prezenta si în poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei si Ursitorile în care Dochia este simbol al existentei Daciei. Ideea geniului nemuritor în stele si în "Povestea magului calator în stele" si "Peste codrii sta cetatea", în care prezentarea eroilor ne duce cu gîndul la Luceafarul. Aici el, Zburatorul apare descris: "cu par lung de aur moale, / si cu ochii plini de jale / trestia-l încununeaza / hainele-i scîntejaza / haine lungi si stravezii / pare un mort cu ochii vii".
Ideea Luceafarului dateaza de la Berlin, cînd a citit un jurnal de calatorie a lui Richard Cunici: "Bucuresti si Istambul", "Povestiri românesti, unguresti, turcesti". Acest jurnal cuprinde si doua basme, culese de Cunici în Muntenia. Cele doua basme au fost versificate de M. Eminescu sub titlul: "Fata în gradina de aur", iar al doilea: "Miron si frumoasa fara corp".
Fata în gradina de aur: un împarat avea o fata de o frumusete fara pereche. Ca sa o puna la adapost o duce împreuna cu roabele ei într-o vale stearpa între munti, si o închide într-un palat cu gradina de aur. De ea se îndragosteste un zmeu, care se metamorfeaza în stea si sub chipul unui tînar frumos patrunde în castel si o invita pe fata sa-l urmeze în nori, aproape de soare. Fata îl refuza, fiindca o arde caldura soarelui. Zmeul se metamorfozeza apoi în ploaie si tot sub forma unui tînar frumos o invita pe fata în fundul marii. Fata îl refuza din nou, datorita senzatiei de raceala. În acest timp un fecior de împarat afla de frumusetea fetei si ajutat fiind de sfînta Miercuri, Vineri si Duminica intra în palat s