GEORGE BACOVIA


S-a spus ca e, prin formatiune, un simbolist, dar isi depaseste epoca, apartinand popeziei romane moderne. E legat strans de orasul natal, Bacau, pe care in sine il vedea violet, cenusiu, sur. Nedorind sa profeseze avocatura, care a invatat-o la facultate, s-a dedicat poeziei. A fost hartuit, mereu, de boala - fapt reflectat in versurile sale sumbre, dar originale, care au creat „atmosfera bacoviana”: ploua mereu, frunzele cad, corbii strabat vazduhul, pe strada trec procesiuni funebre, decorul banal, amantii sunt bolnavi, copiii subrezi, cadavrele se descompun, pretutinderi e planset, tuse agonie, moarte.
Titlul ma duce departe, in atmosfera bacoviana, la care gandesc acum. Decembre, ar putea fi pur si simplu, forma veche a ultimii luni ai anului. Insa sunt convinsa ca e ceva mai profund, ca sfarsitul. Tremuri cand auzi de sfarsit, vijelie, intuneric in zi, ca „zapada ne-ngroape” si ca e „cat gardul”, ca e „potop-napoi si nainte”, dar asta e lumea lui Bacovia si o traim si noi studiindu-i boala versului sau.
„Te uita cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveste
Mai spune s-aduca jaratec
Si focul s-aud cum trosneste.”
Poetul isi indeamna iubita sa priveasca la tipm „cum ninge decembre” si „s-aduca jaratec” pentru ca vrea foc: „focul s-aud cum trosneste”.
Tot vorbind cu cea apropiata de suflet, o roaga sa „mane fotoliul spre soba”, de parca ar vrea sa-si tina trupul la cald, pentru a-l incalzi, dar nu, acesta vrea „la horn sa asculte vijelia” pe care o egaleaza cu zilele sale prin cuvantul „totuna” si-si continua gandul dupa o linie de pauza, „as vrea sa le-nvat simfonia”.
Ce vroia Bacovia sa zica prin ceea ca vrea sa invete simfonia vijeliei sau a zilelor sale, nu pot sti, pot doar sa presupun ca „uratul” iernii era mai frumos decat „amarul”
vietii sale.
Poetul are nevoie de atentie, cald, dragoste si insista prin:
„Mai spune s-aduca si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape –
Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ninga... zapada ne-ngroape. ”