IMAGINEA CUPLULUI ÎN ROMANUL “MARA”



“Dragostea este îndelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se lauda, nu se umfla de mândrie. Nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se mânie, nu se gândeste la rau. Nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar. Acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. „Dragostea nu va pieri niciodata…” (Epistola întâia catre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, XIII, 4-8). Aceasta ar fi în câteva cuvinte conceptia lui Ioan Slavici despre iubire, asa cum apare în romanul “Mara” sau în nuvelele: “Padureanca”, “Scormon”, “Moara cu noroc”, fiindca “daca iubesti cu adevarata iubire, vei face numai ceea ce crezi tu însuti ca este bine sa faci, caci numai aceasta poti sa o faci cu toata multumirea” (I.Slavici, „Fapta omeneasca”).
Opera lui se situeaza sub semnul clasicismului, deoarece Slavici urmareste sa creeze personaje complexe, care sa reflecte o anumita mentalitate, personaje reprezentative ale societatii în care traia. E motivul pentru care Slavici plaseaza în centrul fiecarei creatii un personaj care se detaseaza de celelalte si care are un statut aparte. Un astfel de personaj este Ghita din “Moara cu noroc” sau Simina din “Padureanca” sau Persida din romanul “Mara”. Asa cum apreciaza si M. Popescu “chiar daca textul lui Slavici, pentru unii, pare a nu spune nimic sau foarte putin, el cerceteaza, de fapt, straturile cele mai adânci ale constiintei umane”, Slavici fiind, de altfel, cunoscut ca “un scriitor al conditiei umane problematice”.
Romanul “Mara” a aparut în anul 1894 în revista “Vatra” si în volum în anul 1906. Acest roman inaugureaza o directie noua în literatura româna prin realizarea unor personaje complexe, prin zugravirea realista a mediului transilvanean si prin analiza psihologica a sufletului uman. Desi surprinde târgul transilvanean care trece prin multiple transformari si patima de înavutire a omului, romanul “Mara” este înainte de